"Căsătoria este o utopie alintată." Costel Zagan, Inventeme

"Căsătorie. Dragoste pe bază de contract."
definiţie de Valeriu Butulescu în Bucuria naufragiatului




Condiţiile, încheiere, desfacere,nulitate a căsătoriei, civilă, religioasă, Obligaţiile soţilor,coabitare, fidelitate, sprijin moral, material, desfacerea prin divorţ, incetarea, recăsătorirea, căsătoria fictivă, putativă ...etc.



Căsătoria este - uniunea liber consimţită dintre "un bărbat şi o femeie, realizată în condiţiile prevăzute de lege, în scopul întemeierii unei familii şi are un statut reglementat de norme legale imperative.



De-a lungul istoriei, conceptul de căsătorie a primit mai multe înţelesuri.

Inţelepciunea populară românească consacră ideea "cununiilor rupte din rai", iar Proudhon aprecia: "căsătoria este sacralitatea justiţiei, misterul viu al armoniei universale, forma dată de însăşi natura religiei speciei umane".

Constituţia României, în art. 48 statuează că "familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită dintre soţi, pe egalitatea acestora, pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor".

Condiţiile de încheiere, de desfacere şi de nulitate a căsătoriei se stabilesc prin lege. Căsătoria religioasă poate fi celebrată numai după căsătoria civilă."

Statul nostru recunoaşte căsătoria religioasă încheiată în faţa preotului după încheierea celei civile, însa in Suedia ca exemplu importantă este căsătoria religioasă şi mai puţin importantă este cea civilă.

J. Portalis, împletind elementele laice cu cele religioase, a definit căsătoria ca fiind "societatea bărbatului şi a femeii care se unesc pentru a se perpetua, pentru a se ajuta si sprijini reciproc, pentru a suporta împreună greutăţile vieţii şi pentru a împărtăşi destinul lor comun." iar M. Planiol, G. Ripert, A. Rouast, consideră căsătoria ca "actul juridic prin care bărbatul şi femeia stabilesc între ei o uniune pe care legea o prevede si care nu poate fi ruptă după bunul lor plac."



In România, celebrarea religioasă a căsătoriei este facultativă, fiind o opţiune a soţilor, generată de convingerile religioase. Căsătoria civilă trebuie să o preceadă pe cea religioasă. De aceea din punct de vedere juridic se poate susţine o singură celebrare a căsătoriei, şi anume cea civilă, cea religioasă neavând efecte juridice.
Cununia este Taina in care, unui barbat si unei femei ce se unesc liber in casatorie, li se da prin preot harul Sfantului Duh. Cei doi devin prin aceasta Taina un singur trup. Casatoria ca legatura pe viata intre un barbat si o femeie, se intemeiaza pe faptul ca numai impreuna alcatuiesc umanitatea completa.

Savarsitorul Tainei este episcopul sau preotul. Primitorii sunt doi crestini ortodocsi de sex diferit, care nu se afla intr-un grad de rudenie apropiat. Cei care urmeaza sa se casatoreasaca trebuie sa dovedeasca preotului ca au botez valid si ca au indeplinit conditiile pe care le prevede statul pentru incheierea casatoriei civile.

Cand este indicat sa fie savarsita Taina Casatoriei in Biserica?

In vechime, Casatoria se savarsea dupa Liturghia de duminica. La acest eveniment, participa intreaga comunitate. Astazi, cununiile sunt savarsite sambata. Practica din prezent este necanonica, pentru ca petrecerile tin pana duminica dimineata, lucru care nu mai face posibila participarea credinciosilor la Liturghia de duminica. Indicat este ca ele sa fie savarsite duminica.

Implinirea a 25, 50 si 70 de ani de casatorie

Exista o randuiala bisericeasca la implinirea a 25, 50 si 70 de ani de casatorie. Implinirea a 25 de ani de impreuna vieţuire este numita „cununia de argint“, cea de la implinirea a 50 de ani de casatorie poarta numele de „cununie de aur“, iar la implinirea varstei de 75 de ani de casatorie, este numita „cununie de platina“. Termenul de „cununie” nu ar trebui sa mai fie prezent, pentru ca in aceste cazuri se savarseste o slujba de multumire, care nu are legatura cu Taina Cununiei.

Cand admite Biserica desfacerea casatoriei?

Biserica admite desfacerea casatoriei doar in doua situatii: a) cand ambii soti au hotarat sa intre in monahism; b) pe motiv de adulter.

Cate casatorii sunt permise?

Biserica Ortodoxa ingaduie cu pogoramant trei casatorii. Biserica face acest lucru pentru a nu lasa pe cei care au divortat si traiesc impreuna, sa vietuiasca in pacat, fara binecuvantarea lui Dumnezeu. A patra casatorie este oprita cu desavarşire in Biserica Ortodoxa.

Cand se oficiaza a doua casatorie?

A doua casatorie se oficiaza in cazul in care cei doi miri au mai fost casatoriti. In cazul in care unul dintre miri nu a mai fost casatorit, se tine seama de randuiala primei casatorii.

Codul familiei nu prevede o astfel de obligaţie, păstrându-şi caracterul laic, ca urmare a secularizării actelor de stare civilă încă din 1954, data editării codului familiei.

După anul 1989, tot mai multe familii încep să celebreze şi căsătoria religioasă. Poate, în acest mod, soţii vor fi mai conştienţi de importanţa actului juridic şi s-ar evita desele situaţii de desfacere a căsătoriei.

Termenul de "căsătorie" este utilizat în mai multe accepţiuni, înţelesuri:

· căsătoria este un act juridic prin care viitorii soţi consimt să se căsătorească în condiţiile si formele prevăzute de lege (art. 3-18 din codul familiei)

· căsătoria este o situaţie juridică sau statut legal al soţilor (art. 26-36 C. fam. referitor la raporturile personale şi patrimoniale dintre soţi).

· căsătoria este o "instituţie juridică" a dreptului familiei, adică totalitatea normelor juridice ce reglementează atât actul juridic, cât si situaţia juridică a căsătoriei.

· căsătoria are şi înţelesul de ceremonie ce are loc cu ocazia încheierii căsătoriei.



Importanţa pe care căsătoria a avut-o dintotdeauna pentru soţi si pentru societate, a determinat ca ea să constituie o instituţie socială fundamentală şi o instituţie juridică principală ca urmare a reglementării ei juridice.

Căsătoria este o problemă - în primul rând - personală dar totodată si o problemă socială.

Căsătoria bărbatului cu femeia conduce la întemeierea familiei, care presupune comunitate de viaţă socială si intimă, existenţa unor sentimente, concepţii, idealuri comune.

Aspectul social al căsătoriei este dat de existenţa familiei care are trei funcţii sociale;

· perpetuare a speciei umane,

· economică

· educativă.

Este unanim acceptată ideea, teza actului juridic bilateral, prin care viitorii soţi consimt în mod liber şi pe deplin egali să se supună statutului legal al căsătoriei.

Actul juridic prin care se încheie căsătoria nu poate fi considerat un contract civil, deoarece există mai multe deosebiri între actul juridic şi contract.

M. Cantacuzino si D. Alexandresco susţin teza contractului deoarece:

· legătura nu se poate forma decât prin acordul de voinţă dintre soţi,

· acest acord de voinţă dă naştere la obligaţiuni cu caracter juridic traduse în acţiuni.

Teza contractului este explicata prin prisma istoriei:

Burghezia n-a putut lupta contra feudalităţii şi n-a putut răsturna dreptul feudal al familiei decât secularizând căsătoria prin disocierea celor două elemente, contractul şi taina; secularizarea sau laicizarea căsătoriei s-a făcut atunci sub semnul contractului care a servit ca punctul de raliere, ca idee forţa reformatorilor vremii.

Ideea mai persistă în dreptul musulman şi în prezent.

Realizându-şi scopul pentru care a fost susţinută, teza contractualistă a fost combătută cu argumente ştiinţifice puternice.

Enumerăm pe scurt deosebirile esenţiale între actul juridic bilateral al căsătoriei pe de o parte şi contractul căsătorie pe de altă parte:

· la căsătorie, soţii au un scop comun, viaţă în comun, pe când la contract, fiecare parte îşi urmăreşte scopul său;

· contractul poate fi afectat de modalităţi (condiţia sau termenul), pe când
căsătoria nu poate fi;

· există deosebiri privind efectele juridice;

· în cazul contractului, dacă o parte nu-şi execută contractul, cealaltă parte poate cere rezoluţiunea, iar la căsătorie se poate dispune doar desfacerea căsătoriei în condiţiile legii;

· nulităţile căsătoriei prezintă particularităţi faţă de cele ale contractului;

· contractul se poate încheia numai între bărbaţi sau numai între femei, pe când la căsătorie este obligatorie existenţa unui bărbat şi a unei femei;

· actul juridic bilateral prin care se încheie căsătoria are caracter civil şi solemn, pe când contractul nu este obligatoriu să îndeplinească aceste condiţii.

Unii autori sustin teza contractului judiciar legal în cazul divorţului prin consimţământ mutual, la care se împletesc elemente care aparţin jurisdicţiei graţioase cu cele ale jurisdicţiei contencioase.

Contractul judiciar ar fi un acord, o convenţie a părţilor, în cursul unui proces şi înaintea judecătorului. Se ridică astfel întrebarea: dacă divorţul prin consimţământ este un contract judiciar, atunci căsătoria nu ar avea aceeaşi natură juridică?

Desigur că nu poate fi vorba de un "contract" la căsătorie. Motivele au fost prezentate anterior şi achiesăm opiniei actului juridic bilateral;

· la încheierea căsătoriei participă două părţi, un bărbat şi o femeie şi se întâlnesc două voinţe în urma cărora se vor produce efecte juridice cu privire, de pildă, la starea civilă, la nume, la domiciliu etc.

· se întâlnesc şi în această situaţie elementele esenţiale ale oricărui act juridic: consimţământul şi cauza.



Obligaţiile soţilor de coabitare, de fidelitate şi de sprijin moral si material

Codul familiei nu are prevederi precise şi exacte cu privire la aceste obligaţii reciproce ale soţilor.

Totuşi cercetând instituţia divorţului, cele trei obligaţii sunt de esenţa căsătoriei. Lipsa acestora sau ignorarea lor de către soţi generează împrejurările ce se vor circumscrie instituţiei divorţului.



a) Obligaţia de coabitare

Căsătoria este uniunea liber consimţită dintre un bărbat şi o femeie, în condiţiile legii şi ea presupune traiul în comun ai soţilor în aceeaşi locuinţă. Numai locuind împreună se consolidează relaţiile afective şi se poate realiza scopul căsătoriei.

Codul familiei nu are o prevedere expresă în acest sens, dar aceasta se desprinde din dispoziţiile art. 26 "Soţii hotărăsc de comun acord în tot ceea ce priveşte căsătoria", deci implicit asupra locuinţei. Nu încape îndoială că traiul în comun al soţilor este de esenţa căsniciei, căci numai astfel uniunea juridică a soţilor în faţa ofiţerului de stare civilă poate deveni o realitate în fapt si poate realiza o reaiă comunitate de viaţă afectiv morală.

Numai locuind împreună soţii îşi pot îndeplini şi celelalte îndatoriri reciproce şi mai ales cele de ordin personal. Un vechi proverb românesc spune că "Ochii care nu se văd se uită", deci numai locuind împreună rămân vii sentimentele care au stat la baza încheierii căsătoriei.

Tribunalul Suprem, încă din 1962, s-a pronunţat în sensul că "în principiu soţii trebuie să locuiască împreună pentru că altfel ar însemna să se nesocotească scopul instituţiei căsătoriei, caracterul ei de uniune între soţi. în mod excepţional însă, pentru motive justificate, soţii pot avea şi locuinţe separate ca de exemplu în situaţiile legate de exercitarea unei profesiuni, îndeplinirea sarcinilor obşteşti, necesitatea unei pregătiri de specialitate, îngrijirea sănătăţii."

Căsătoria se consumă prin raporturile intime dintre soţi.

Consumarea căsătoriei constituie o obligaţie conjugală şi aceasta este inclusă în obligaţia de coabitare, între aceste două obligaţii există o legătură strânsă care merge până la identificare. Este de menţionat faptul că obligaţia conjugală subzistă chiar şi în cazul în care soţii nu au locuinţă comună. Neîndeplinirea obligaţiei de coabitare poate fi invocată ca motiv în cadrul unui proces de divorţ.



b) Obligaţia de fidelitate

Strâns legată de obligaţia de coabitare este şi obligaţia de fidelitate. Aceasta presupune şi stabileşte ca obligaţie a soţilor de a nu avea relaţii intime cu alte persoane.

Respectarea acestei obligaţii asigură consolidarea familiei şi fereşte soţii de a încălca jurământul religios.

în codul familiei nu există o prevedere expresă cu privire la fidelitate, aşa cum era prevăzut în codul civil din 1865, care la art. 194 impunea "soţii îşi datoresc unul altuia credinţă".

Obligaţia de fidelitate este susţinută de însăşi definiţia căsătoriei şi de caracteristicile acesteia:

· căsătoria este o uniune dintre un bărbat şi o femeie;

· căsătoria este liber consimţită;

· căsătoria este monogamă;

· căsătoria are caracter civil

· se încheie, potrivit legii, pe viaţă

· se întemeiază pe deplina egalitate între bărbat şi femeie,

· cu scopul întemeierii unei familii.

Căsătoria se bazează pe afecţiunea reciprocă a soţilor - care este fundamentul căsătoriei - pe caracterul exclusivist al dragostei, care implică cu stringenţă monogamia.

în statul nostru este consacrat principiul căsătoriei monogame, deci a unui singur soţ - respectiv soţii -ceea ce exclude orice relaţii sexuale cu alte persoane. Desigur, aceasta este mai degrabă o obligaţie morală, atât a bărbatului cât şi a femeii, rezultată din afecţiunea si respectul reciproc, ce trebuie să existe în familie până la moarte.

Diminuarea acestora sau lipsa lor conduce la relaţii extraconjugale, la încălcarea obligaţiei de fidelitate, ceea ce constituie, potrivit practicii judiciare, un motiv temeinic de divorţ pentru soţul inocent.

Constituţia României din 2003 consacră egalitatea deplină dintre bărbat si femeie, de unde şi obligaţia de fidelitate, atât pentru bărbat cât şi pentru femeie.

In art. 303 C. pen. se explică în ce constă infracţiunea de bigamie: "încheierea unei căsătorii de către o persoană căsătorită se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani":

In alt plan, se poate arăta că în art. 53 alin. 1 din C. fam. "copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei", iar potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol, "copilul conceput în timpul căsătoriei, însă născut după încetarea, desfacerea sau desfiinţarea căsătoriei, are ca tată pe fostul soţ al mamei, dacă naşterea sa a avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie".

Aceste două prezumţii legale de paternitate îşi au sorgintea în obligaţia de fidelitate deoarece se presupune că soţii au consumat căsătoria, având relaţii sexuale în timpul legal de concepţie al copilului şi că soţii au fost apţi de a avea relaţii intime" - şi nu în ultimul rând - se presupune că soţia şi-a respectat obligaţia de fidelitate.

Răsturnarea acestor prezumţii de către soţ, cu probe certe, conduce la dovada infidelităţii soţiei, ceea ce constituie, cum am mai arătat, un motiv serios de divorţ.

La fel se întâmplă şi în cazul admiterii acţiunii de stabilire a paternităţii minorului, împotriva unui bărbat căsătorit.



In familia musulmană este admisă poligamia, căsătoria bărbatului cu mai multe femei.

Nu este permisă căsătoria unui musulman cu un nemusulman, dar este permisă căsătoria unui musulman cu o femeie aparţinând uneia din religiile revelate (creştină şi iudaică). Un musulman nu se poate căsători cu o femeie căsătorită cu un alt musulman, pentru că ea nu poate avea decât un singur soţ. Un musulman poate avea însă patru soţii concomitent, care să nu fie rude între ele.

Din cele de mai sus nu trebuie înţeles că dreptul islamic, morala conjugală tradiţională, ar încuraja infidelitatea soţului. Relaţiile extraconjugale au fost permise numai în perioada sclavagistă, cu sclavele concubine.

In dreptul islamic fidelitatea este recunoscută prin însăşi existenţa căsătoriei. Principiul este "copilul aparţine patului" - al walad li-l firas.



c) Obligaţia de sprijin moral

Potrivit art. 2 din codul familiei soţii îşi datorează sprijin moral. Desigur, formularea din cod apare ca generală, însă prin ea s-a dorit să se cuprindă toate îndatoririle de asistenţă afectivă şi spirituală reciprocă a soţilor, pentru crearea unui climat liniştit reconfortant, încrezător, care să asigure condiţiile pentru a depăşi mai uşor momentele grele din viaţă, de suferinţă fizică sau morală.

Această obligaţie presupune o reală afecţiune între soţi, exclude manifestările de egoism şi face dovada existenţei unei legături de solidaritate, coeziune si comuniune ce caracterizează familia.

Soţilor le revin mai multe îndatoriri: "îndatorirea de sinceritate, îndatorirea de a fi răbdători unul cu altul, îndatorirea de a promova buna înţelegere şi comunitatea matrimonială de viaţă; îndatorirea de a se încuraja şi stimula reciproc în activităţile lor familiale, profesionale şi obşteşti, îndatorirea fiecăruia de a apăra la nevoie cinstea şi reputaţia celuilalt, îndatorirea de a se sprijini mutual în caz de boală, infirmitate, depresie psihică etc."

Neîndeplinirea acestei obligaţii poate constitui motiv de divorţ, sau mai mult uneori, poate îmbrăca o formă calificată, agravată, constituind infracţiune sau contravenţie.

Codul penal în art. 305 alin. 1 dispune, între altele, că săvârşirea de către o persoană care are obligaţia legală de întreţinere - faţă de cel îndreptăţit la întreţinere - a faptei de a-l părăsi, alunga sau lăsa fără ajutor, expunându-l la suferinţe fizice sau morale, constituie infracţiunea de abandon de familie, în art. 2 pct. 23 din Legea 61/27 august 1991, se arată că alungarea din locuinţă comună, a soţului sau a soţiei, ori a copiilor, precum şi a altor persoane aflate în întreţinere, constituie contravenţie şi se sancţionează.



d) Obligaţia de sprijin material

Această obligaţie este prevăzută în art. 2 C. fam. Aceasta exprimă obligaţia patrimonială reciprocă a soţilor. Ea constituie totodată o sarcină a căsătoriei, cu caracter permanent si care poate să dureze chiar după divorţ în anumite condiţii.

In art. 29 C. fam. se arată că "soţii sunt obligaţi să contribuie în raport cu mijloacele fiecăruia la cheltuielile căsniciei", în art. 86 C. fam. se arată că "obligaţia de întreţinere există între soţ şi soţie ..." şi în art. 89 C. fam. "întreţinerea se datorează în ordinea următoare:

a) soţii îşi datorează întreţinere înaintea celorlalţi obligaţi".

De obicei există înţelegere între soţi, cu privire la cheltuielile familiei, astfel că există patrimoniu comun la "alimentarea" căruia contribuie fiecare.

In cazul în care soţii nu se înţeleg, intervine - la cerere - instanţa judecătorească aplicând dispoziţiile - atât ale codului familiei cât şi ale celor din codul penal care sancţionează "abandonul de familie" (art. 305 C. pen.).



SECŢIUNEA II

Consideraţii introductive cu privire la încetarea căsătoriei, desfiinţarea căsătoriei şi desfacerea căsătoriei



Incetarea căsătoriei, desfacerea ei şi desfiinţarea căsătoriei sunt trei mijloace de a se pune capăt unei căsnicii.

art. 37 din C. fam. "căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soţi sau prin declararea judecătorească a morţii unuia dintre ei".

"Căsătoria se poate desface prin divorţ."

art. 22 C. fam. "în cazul în care soţul unei persoane declarată moartă s-a recăsătorit si, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată, căsătoria cea nouă rămâne valabilă. Prima căsătorie este desfăcută pe data încheierii noii căsătorii".

art. 19 C. fam. se stipulează "Este nulă căsătoria încheiată cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute în art. 4, 5, 6, 7, lit. a, 9 şi 16" adică dacă se încalcă dispoziţiile legale referitoare la vârstă, la soţul căsătorit deja, la căsătoria între rude, între înfiat şi înfietor, la cel bolnav mintal şi la căsătoria încheiată cu vicii de consimţământ.

Din dispoziţiile legii rezultă că la baza destrămării căsătoriei sunt;

· cauze naturale,

· obiective

· subiective

· şi cauze prin excelenţă cu caracter judiciar, pe cale judecătorească.

Incetarea căsătoriei şi desfacerea căsătoriei produc efecte numai pentru viitor (ex nunc).

Desfiinţarea căsătoriei îşi produce efectele atât pentru trecut (ex tunc) cât şi pentru viitor (ex nunc), excepţie făcând însă efectele faţă de copii şi efectele în caz de căsătorie putativă. In această situaţie se consideră că nu a existat căsătoria.



Incetarea căsătoriei are loc de drept



Dacă pe parcursul procesului de divorţ intervine decesul unuia dintre soţi, nu se mai poate pune problema desfacerii căsătoriei deoarece ea a încetat prin modul firesc care este decesul şi în această situaţie dosarul se închide indiferent de instanţa în faţa căreia se află cauza.

Desfacerea căsătoriei are loc prin hotărâre judecătorească.

Tot prin acţiune în justiţie se procedează şi în cazul nulităţilor absolute sau relative privind căsătoria care pun capăt acesteia ca urmare a pronunţării unei hotărâri judecătoreşti.



SECŢIUNEA III încetarea căsătoriei



Căsătoria se încheie în considerarea persoanei, adică intuitu personae şi evident că odată ce unul dintre soţi a decedat, căsătoria încetează. Incetarea căsătoriei are loc de drept.

Efectele încetării căsătoriei se produc numai pentru viitor, ex nune, nu şi pentru trecut.

Cazurile de încetarea căsătoriei

In principiu căsătoria se încheie pe viaţă, la ea participă întotdeauna un bărbat şi o femeie. Dacă unul dintre aceştia decedează, încetează raţiunea de existenţă a ei, de a fi continuată.

Căsătoria încetează în următoarele trei cazuri:

· moartea unuia dintre soţi;

· declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi;

· recăsătorirea soţului celui ce fusese declarat mort.

Vom încerca, mai jos, pe scurt, să oferim câteva particularităţi ale situaţiilor enunţate:



a) moartea unuia dintre soţi

Fiind încheiată intuitu personae, căsătoria încetează la moartea unuia dintre soţi. în acest caz suntem în prezenţa unei morţi fizice, constatate (prin examinarea cadavrului).

Deşi nu mai subzistă căsătoria în viitor, totuşi unele efecte se menţin:

1.Soţul supravieţuitor păstrează numele din căsătorie, chiar dacă la căsătorie l-a luat pe cel al soţului decedat. Codul familiei, în redactarea anterioară anului 1956, stipula expres această situaţie, în actuala reglementare nu se mai păstrează această normă, ci textul legii oferă posibilitatea soţului supravieţuitor chiar şi în caz de
recăsătorire să păstreze acest nume din căsătoria anterioară. Textul este mai larg şi nicidecum restrictiv.

De fapt, chiar dacă se recăsătoreşte, soţul supravieţuitor îşi ia numele noului soţ, după căsătorie, şi la divorţ el va reveni la numele din prima căsătorie şi nicidecum la cel avut anterior tuturor căsătoriilor.

In art. 28 C. fam. se arată "soţii sunt obligaţi să poarte in timpul căsătoriei numele comun declarat...".

2.Soţul supravieţuitor care s-a căsătorit fără a avea împlinită vârsta de 18 ani bărbatul şi 16 ani femeia, îşi menţine capacitatea de exerciţiu dobândită prin căsătorie ca un drept câştigat.

Moartea unuia dintre soţi are efecte si în planul relaţiilor patrimoniale dintre aceştia, unde distingem trei cazuri:

A) Proprietatea comună devălmaşă încetează. Soţul supravieţuitor dobândeşte
vocaţie succesorală în temeiul D.L. 319/1944 la moştenirea lăsată de soţul decedat.

El dobândeşte, în exclusivitate, pe de o parte cota de bunuri din cele comune căsniciei şi cota ce-i revine din bunurile comune care au căzut în lotul soţului decedat, fiind posibilă situaţia ca soţul supravieţuitor să vină la moştenirea lăsată în concurs cu alţi moştenitori.

Conform art. 98 C. fam. încetarea căsătoriei constituie una din împrejurările în care ocrotirea părintească se exercită de către un singur părinte.



b) declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi

De aceasta dată nu ne mai aflăm în faţa unei constatări fizice ci mai degrabă teoretice, pe cale judiciară a morţii. Instanţa constata şi declară pe bază de probe prin hotărâre judecătorească moartea unuia dintre soţi. Data morţii se consideră aceea stabilită prin hotărâre judecătorească declarativă de moarte, rămasă definitivă conform art. 18 din D. 31/1954.

Declararea morţii este reglementată de art. 16 (Modificat prin Leg. 4/04.04.1956) şi art. 24 din D. 31/1954 şi art. 36-43 din D. 32/1954.

Această declarare produce aceleaşi efecte ca şi moartea fizică a soţului

.

c) recăsătorirea soţului celui ce fusese declarat mort

O situaţie deosebită pentru o persoană fizică este aceea când încetează căsătoria ca urmare a decesului celuilalt soţ sau a declarării pe cale judecătorească a morţii unuia dintre soţi iar soţul supravieţuitor se recăsătoreşte.

Dacă soţul mort reapare şi se anulează hotărârea declarativă de moarte, desigur apare situaţia în care soţul supravieţuitor iniţial este căsătorit cu două persoane, ambele căsătorii fiind în fiinţă.

Apare întrebarea legitimă care dintre căsătorii este valabilă şi care se va anula, căci în caz contrar ne aflăm în situaţia de bigamie (art. 303 C. pen. Soluţia în această problemă este dată de art. 22 din C. fam. în care se arată: "Prima căsătorie este desfăcută pe data încheierii noii căsătorii."

Potrivit legislaţiei anterioare, Legea 173/1941 modificată prin Legea 293/1944, în cazul recăsătoririi soţului celui declarat mort prin hotărâre judecătorească şi a anulării apoi a hotărârii declarative de moarte, ca urmare a apariţiei soţului mort, soţii primei căsătorii aveau posibilitatea de a solicita anularea celei de-a doua căsătorii, argumentată de împrejurarea că prima căsătorie a fiinţat permanent şi astfel implicit se acceptă starea juridică teoretică de bigamie.

Art. 22 din C. fam. nu mai reţine această soluţie şi motivaţie, ba dimpotrivă. Desigur textul art. 22 suportă critici prin aceea că prima căsătorie "încetează" şi nicidecum nu este desfăcută deoarece existenţa a doua căsătorii valabile nu este consacrată ca motiv de divorţ şi procedura de anulare nu este cea prev. de art. 607-619 C. pr. civ. referitoare la divorţ.

Subscriem opiniei care susţine ca termenul de "este desfăcută" este neadecvat si impropriu şi mai potrivit era termenul de "încetează".

Soluţia oferită de art. 22 C. fam. trebuie apreciată nuanţat, deoarece în practică se pot ivi două situaţii:

· soţul care s-a recăsătorit a fost de bună credinţă, adică nu a ştiut că soţul său declarat mort trăieşte

· soţul recăsătorit cunoştea că primul soţ trăieşte, fiind de rea credinţă.

In prima situaţie fiinţează ambele căsătorii, deoarece hotărârea de anulare a hotărârii declarative de moarte produce efecte şi pentru trecut, retroactivează. Dacă soţul a fost de bună credinţă, legea dă preferinţa celei de-a doua căsătorii, urmând ca prima căsătorie să înceteze pe data încheierii celei de-a doua căsătorii. Se dă astfel
preferinţă stării de fapt actuale.

In cea de-a doua situaţie, soţul recăsătorit este de rea credinţă, adică a ştiut când s-a recăsătorit că soţul său trăieşte, deşi fusese declarat mort şi astfel cea de-a doua căsătorie s-a încheiat cu încălcarea dispoziţiilor art. 5 din C. fam., prin fraudă.

"Este oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită." Acest soţ din punct de vedere subiectiv a comis infracţiunea de bigamie. Drept urmare, cea de-a doua căsătorie este lovită de nulitate absolută, rămânând valabilă prima căsătorie prin producerea efectului retroactiv al anulării hotărârii declarative de moarte.





SECŢIUNEA IV Desfiinţarea căsătoriei



Prin desfiinţarea căsătoriei (nulitatea) se înţelege intervenţia unei sancţiuni civile în momentul nerespectării unor dispoziţii legale privind valabilitatea actului juridic al căsătoriei, care de regulă au ca efect desfiinţarea cu efect retroactiv a căsătoriei încheiate.

Incheierea valabilă a căsătoriei presupune respectarea tuturor condiţiilor de fond si formă prevăzute de lege.



1.Elemente de drept material

Cauzele care au ca efecte desfiinţarea căsătoriei sunt prevăzute în Capitolul II din Titlul l C. fam. întitulat "Nulitatea căsătoriei" cuprins între art. 19-21 care constituie cazuri exprese de nulitate, în art. 23-24 este reglementată căsătoria putativă.

In literatura juridică au fost admise si două cazuri de nulităţi virtuale şi anume:

· căsătoria fictivă

· căsătoria între persoane al căror sex nu este diferenţiat.

Nulităţile au fost clasificate în nulităţi absolute si nulităţi relative cu unele nuanţări faţă de dreptul comun.



Enumerarea cazurilor de nulitate absolută a căsătoriilor:

· Căsătoria a fost încheiată cu încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la vârsta matrimonială (art. 19 si 4 din C. fam.).

· Căsătoria a fost încheiată de o persoană care era deja căsătorită (art. 19 şi 5 din C. fam.).

· Căsătoria a fost încheiată între persoane care sunt rude în grad prohibit de lege (art. 19 şi 6 C. fam.).

· Căsătoria s-a încheiat între cel care adoptă, sau rudele lui, pe de o parte şi cel adoptat ori rudele acestuia, pe de altă parte (art. 19 C. fam. si art. 1 O.G. 25/1997).

· Căsătoria s-a încheiat de alienatul sau debilul mintal art. 19 şi 9 C. fam.

· Căsătoria s-a încheiat fără respectarea prevederilor art. 16 C. fam. (art. 19 C. fam.).

· Incompetenţa delegatului de stare civilă (incompenenţa raţionae materiae), in afară de cazul în care-a exercitat în mod public atribuţia de delegat de stare civilă (error communis facit ius).

· Căsătoria fictivă.

· Căsătoria s-a încheiat între persoane de acelaşi sex (art. 1, 4, 5, 25, 47-52, 53-60 C. fam.).

Anterior anului 1990 se aprecia ca fiind o cauză de nulitate absolută a căsătoriei încheierea ei între un cetăţean român şi unul străin fără a exista în prealabil autorizaţia preşedintelui României.

In prezent această nulitate nu mai există deoarece prin Decretul lege nr. 9/31 dec. 1989 s-a abrogat art. 134 C. civ.

In literatura mai exista ca şi cazuri de nulitate absolută

· "lipsa de solemnitate ... art. 19 şi 16-17 C. fam. referindu-se la absenţa de la căsătorie, a unuia dintre viitorii soţi,

· neexprimarea consimţământului sau nedeclararea încheierii căsătoriei de către ofiţerul de stare civilă, sau clandestinitatea.

· Căsătoria încheiata fără publicitate ... (art.19si16C. fam.)

Cazurile de nulitate relativă sunt cele privitoare la viciile de consimţământ:

· eroarea,

· dolul

· violenţa



2. Elemente de drept procesual civil

Am prezentat condiţiile si situaţiile când se poate constata nulitatea căsătoriei. Urmează procedura şi autoritatea care decide desfiinţarea căsătoriei.

Trebuie stabilite persoanele care pot invoca nevalabilitatea căsătoriei, termenele în care se poate invoca nevalabilitatea căsătoriei, posibilităţile de confirmare a căsătoriei nevalabile. Regulile de drept comun în materia nulităţii se aplică si la nulitatea căsătoriei, cu unele excepţii privind scurtarea termenului de prescripţie a acţiunii în anularea căsătoriei si la posibilităţile mai largi de acoperire a căsătoriei nule absolut menită să menţină pe cât posibil căsătoria odată încheiată.

Demersul care se face pentru a se constata şi a se statua nulitatea căsătoriei este acela al unei acţiuni civile la instanţa de judecată.



A. Titularul acţiunii

Nulitatea absolută a căsătoriei poate fi invocată de către orice persoană care justifică un interes, adică de către oricare dintre soţi, de către terţii care ar justifica un interes, de către procuror si din oficiu chiar de către instanţa de judecată.

Nulitatea relativă, poate fi invocată numai de către soţul al cărui consimţământ la căsătorie a fost viciat.

Precizări:

· pot invoca nulitatea căsătoriei şi rudele soţilor daca justifică un interes.

· au acelaşi drept creditorii soţilor.

· nulitatea absolută a căsătoriei poate fi invocată de către organele de stat
competente ca de pildă serviciul de stare civilă.

· procurorul poate cere nulitatea căsătoriei şi chiar este obligat să o facă (art. 45 C. pr. civ. şi art. 47 Decretul 32/1954). Acest drept şi interes se justifică doar în perioada când soţii se află în viaţă. Având caracter personal, nulitatea relativă nu poate fi invocată de procuror;

Moştenitorii soţului al cărui consimţământ a fost viciat pot continua acţiunea în nulitate absolută şi cea în nulitate relativă?

· In ce priveşte nulitatea absolută, moştenitorii pot continua acţiunea, deoarece este unanimă teza că aceştia au chiar calitate procesuală şi justifică interes să o promoveze şi cu atât mai mult să o continue.

Nu aceiaşi unanimitate există însă şi în privinţa nulităţii relative.

Prof. T. R. Popescu şi Tr. lonaşcu pornesc de la premisa că având un caracter personal, acţiunea în anulare aparţine unei singure persoane şi nu poate fi continuată de către moştenitor. Ori de câte ori legiuitorul a vrut ca o acţiune privitoare la starea civilă să fie continuată de. moştenitori a prevăzut aceasta în mod expres. Putem exemplifica în acest sens, acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de mamă, acţiunea în stabilirea paternităţii şi acţiunea în tăgada paternităţii.

Dopa o alta opinie moştenitorii pot continua acţiunea în nulitatea relativă a căsătoriei deoarece nu sunt norme prohibitive în acest sens.

Conideram că prima opinie ilustrează voinţa legiuitorului argumentată de dispoziţiile imperative ale codului familiei din art. 21 unde nu se face vorbire că acţiunea poate fi continuată de moştenitori. Dacă s-ar fi vrut acest demers s-ar fi statuat asemeni ca în art. 54 C. fam. - la tăgada paternităţii si art. 59 C. fam. - stabilirea paternităţii etc.



B. Competenţa la acţiunea în nulitate

Regulile referitoare la competenţa teritorială în procesele privitoare la nulitatea căsătoriei sunt de natură dispozitivă, încălcarea lor atrăgând necompetenţa relativă a instanţei.

Acţiunea în nulitatea absolută şi relativă a căsătoriei este de competenţa instanţelor, determinată de dreptul comun, reaplicându-se dispoziţiile speciale pentru competenţă în materia divorţului. Competenţa aparţine tribunalului - (art. 2 lit. h C. pr. civ., ori după caz, Tribunalului - Municipiului Bucureşti) de la domiciliul sau reşedinţa soţului pârât (art._5 C. pr. civ.).

Intrucât competenţa teritorială nu are caracter imperativ, instanţa judecătorească nu este îndreptăţită să-şi decline din oficiu competenţa, ci numai la cererea pârâtului.



C. Termenul

Acţiunea în nulitatea absolută urmează regimul dreptului comun, fiind imprescriptibilă, iar acţiunea în nulitate relativă este prescriptibilă într-un termen special de 6 luni prevăzute prin art. 21 alin. 1 C. fam., cu începere de la data încetării violenţei ori a descoperirii erorii sau a vicleniei, împlinirea termenului de prescripţie înlătură incertitudinea privind validitatea căsătoriei, prezumându-se că a renunţat a mai fi invocată de cel îndreptăţit.



D. Confirmarea căsătoriei nule si a celei anulabile

Se face distincţie, daca nulitatea este absolută sau relativă.

Când nulitatea este absolută în ce priveşte căsătoria, ea poate fi confirmată dacă:

· soţul impuber a împlinit vârsta de 18 ani la băieţi şi 16 ani la fete, înainte de constatarea nulităţii;

· soţia a dat naştere unui copil sau a rămas însărcinată.

Practica judiciară a consacrat ca motive de confirmare a căsătoriei nule, următoarele situaţii:

· în cazul în care dispensa de vârstă, prevăzute de art. 4 alin. 2 C. fam. a fost eliberată după încheierea căsătoriei;

· în cazul fraudării legii si încheierii ulterioare a căsătoriei între soţi, s-au stabilit relaţii conjugale normale.

Căsătoria anulabilă poate fi confirmată expres sau tacit în termenul de prescripţie de 6 luni, prin neinvocarea anulării în toată această perioadă.

Pornind de la condiţiile în care se poate invoca nulitatea căsătoriei şi persoanele care o pot face apreciem că are mare importanţă a stabili dacă se impune nulitatea absolută sau anularea căsătoriei.

Potrivit art. 9 C. fam. este oprit să se căsătorească alienatul mintal, debilul mintal precum şi cel lipsit vremelnic de facultăţile mintale, cât timp nu are discernământul faptelor sale.

Este unanim recunoscut că în cazul alienatului mintal şi al debilului mintal, nulitatea este absolută, dată fiind lipsa totală de discernământ, şi ea poate fi invocată oricând de orice persoană interesată.

Instanţa supremă a stabilit că în astfel de cazuri se impune a fi lămurite două împrejurări:

· boala de care suferă soţul, care conduce la concluzia că este alienat sau debil mintal si

· dacă această boală a fost ascunsă la momentul căsătoriei faţă de celălalt soţ.



E. Efectele nulităţilor

Şi în materia căsătoriei efectele nulităţilor sunt similare celor din dreptul comun. Desfiinţarea retroactivă a căsătoriei

De la regula retroactivităţii efectelor nulităţii căsătoriei, legea prevede două importante excepţii:

- desfiinţarea căsătoriei nu are nici o urmare în privinţa copiilor care îşi păstrează statutul legal de copii din căsătorie (art. 23 alin. 2 C. fam.).

- atunci când constată prin hotărâre nulitatea căsătoriei, instanţa are obligaţia să se pronunţe şi cu privire la încredinţarea minorilor rezultaţi din căsătorie. Copiii îşi păstrează situaţia de copii rezultaţi din căsătorie şi se aplică regulile de la divorţ, în ce privesc drepturile şi obligaţiile dintre părinţi şi copii.

Instanţa se va pronunţa cu privire la încredinţarea minorilor si la contribuţia de întreţinere a acestora. (art. 23 alin. 1 şi 24 alin. 1 C. fam.)

Căsătoria putativă este căsătoria nulă sau anulată căreia legea îi păstrează valabile efectele produse până la data când hotărârea judecătorească rămâne definitivă pentru soţul sau soţii de bună credinţă la încheierea căsătoriei.

Pentru prima dată căsătoria putativă s-a regăsit în dreptul feudal, când datorită frecventelor cazuri de nulitatea căsătoriei generate de excesivele impedimente la căsătorie impuse de dreptul canonic legiuitorul a încercat să mai atenueze din efectele nulităţii pentru cei care au încheiat-o cu bună credinţă.

Pentru a fi putativă, căsătoria nevalabilă trebuie să aibă aparenţa juridică de căsătorie şi cel puţin unul dintre soţi să fi fost de bună credinţă. Cu alte cuvinte pentru a fi putativă căsătoria, trebuie îndeplinite două condiţii:

· aparenţa juridică de căsătorie

· buna credinţă a soţilor sau a unui soţ.

De regulă, putativitatea se invocă pe cale de excepţie într-un proces de nulitatea sau anularea căsătoriei.

Dacă ambii soţi au fost de bună credinţă, fiecare din ei va păstra donaţiile ce i-au fost făcute în timpul căsătoriei. Obligaţia de întreţinere va exista iar ulterior desfiinţării căsătoriei, bunurile dobândite în căsătorie sunt supuse regimului comunităţii de bunuri.

Dacă numai unul dintre soţi a fost de bună credinţă, efectele desfacerii căsătoriei se vor aplica doar cu privire la acesta în ce priveşte pensia de întreţinere, partajul bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, donaţiile primite în perioada căsătoriei.

Divorţul potrivit dicţionarului explicativ al limbii române înseamnă desfacerea pe cale legală a unei căsătorii si provine din latinescul divortum sau din cuvântul franţuzesc divorce.

Căsătoria se desface ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti când datorită unor motive temeinice raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă precum si în baza acordului ambilor soţi în condiţiile legii.





II

CONSIDERAŢII PRELIMINARE PRIVIND DESFACEREA CĂSĂTORIEI



SECŢIUNEA I

Noţiunea şi definirea divorţului - sediul materiei



Căsătoria se încheie pe viaţă, în principiu legătura căsătoriei este menită să dăinuiască pe tot timpul vieţii soţior.

In mod firesc, în cazul decesului unuia dintre soţi, căsătoria încetează. Familia, ca formă istorică de organizare a vieţii în comun bazată pe uniunea liber consimţită dintre bărbat şi femeie (căsătoria), interesează societatea, astfel că desfacerea căsătoriei este reglementată printr-o procedură specială.

Desfacerea căsătoriei este un mijloc juridic, prin care la cererea unuia dintre soţi instanţa pune capăt existenţei căsătoriei.

Divorţul este un mod de înfăptuire a desfacerii căsătoriei pe cale judecătorească atunci când datorită unor motive temeinice raporturile dintre soţi sunt grav si iremediabil vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.

In ţara noastră, divorţul este reglementat;

· drept material în codul familiei (art. 37-44)

· procedură în Codul de procedură civilă (art.607-619).

Definirea noţiunii si dispoziţii privitoare la divorţ întâlnim în legislaţia română, atât în codul familiei art. 37-44 cât şi în codul de procedură civilă, în cap. VI din Cartea VI art. 607-619 având titlul de "Despărţenia" - "Divorţul".

Anterior anului 1989, reglementarea divorţului a cunoscut numeroase modificări prin Decretele 779/1966, 680/1969, 174/1974, 312/1977, 475/1977.

După anul 1989, modificările aduse atât codului familiei cât şi codului de procedură civilă prin Legea 59/1993 au menirea de simplificare a procedurii divorţului prin introducerea procedurii divorţului prin consimţământul ambilor soţi.

legislatie privind prevenirea si combaterea pornografiei

Asa cum v am promis iata legislatia aplicabila in ceea ce priveste prevenirea si combaterea pornografiei:


Lege
privind prevenirea si combaterea pornografiei

Nr. 196/2003

Unele modificari au survenit prin Legea 496/2004 pentru modificarea legii privind prevenirea si combaterea pornografiei 196/2003


CAPITOLUL I
Dispozitii generale
Art. 1. � Prin prezenta lege se instituie masuri de prevenire si
combatere a pornografiei, in scopul protejarii demnitatii persoanei, a
pudorii si a moralitatii publice.
Art. 2. � (1) In sensul prezentei legi, prin pornografie se inteleg
actele cu caracter obscen, precum si materialele care reproduc sau
difuzeaza asemenea acte.
(2) Prin acte cu caracter obscen se inteleg gesturi sau
comportamente sexuale explicite, savarsite individual sau in grup,
imagini, sunete sau cuvinte care prin semnificatia lor aduc ofensa la
pudoare, precum si orice alte forme de manifestare indecenta privind
viata sexuala, daca se savarsesc in public.
(3) Prin materiale cu caracter obscen se inteleg obiecte,
gravuri, fotografii, holograme, desene, scrieri, imprimate, embleme,
publicatii, filme, inregistrari video si audio, spoturi publicitare,
programe si aplicatii informatice, piese muzicale, precum si orice alte
forme de exprimare care prezinta explicit sau sugereaza o activitate
sexuala
Art. 3. �(1) Dispozitiile prezentei legi nu se aplica in cazul
operelor de arta sau stiintifice.
(2) Dispozitiile prezentei legi nu se aplica in cazul materialelor
realizate in interes artistic, stiintific, al cercetarii, educatiei sau al
informarii.


CAPITOLUL II
Prevenirea si controlul activitatilor cu caracter pornografic
Art. 4. � (1) Persoanele care detin sau administreaza localuri in
care se prezinta programe de strip - tease sau erotice trebuie sa asigure
urmatoarele conditii:
a) desfasurarea acestor activitati in spatii inaccesibile privirilor
din exterior;
b) interzicerea accesului minorilor in aceste localuri;
c) afisarea la intrare a listei de preturi la programele oferite.
(2) Persoanele prevazute la alin. (1) trebuie sa fie autorizate si
inscrise la Registrul Comertului, iar localurile administrate de acestea
trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:
a) sa detina toate avizele necesare unei unitati de alimentatie
publica;
b) sa aiba o suprafata de minimum 100 mp;
c) sa aiba paza asigurata;
d) sa detina cel putin o scena;
e) sa nu foloseasca o reclama stradala indecenta;
f) sa fie amplasate la o distanta mai mare de 250 metri fata de
scoli, de internate sau de lacasuri de cult.
Art. 5. � (1) Publicatiile avand caracter pornografic sunt
destinate, exclusiv, persoanelor majore si vor fi marcate cu un patrat de
culoare rosie pe prima coperta a acestora si vor fi comercializate in
ambalaje care nu permit rasfoirea publicatiei la stand.
(2) Publicatiile prevazute la alin. (1), care redau explicit pe
coperte acte sexuale, trebuie comercializate in spatii special amenajate,
autorizate conform legii.
Art. 6. � Activitatile prevazute la art. 4 si 5 se autorizeaza de
catre o comisie a Ministerului Culturii si Cultelor, din care fac parte si
reprezentanti ai Ministerului de Interne si ai Ministerului Turismului.
Art. 7. � (1) Persoanele care comercializeaza publicatiile
prevazute la art. 5 sunt obligate sa avertizeze cumparatorii asupra
caracterului acestora.
(2) Afisarea de materiale cu caracter obscen in vitrinele
spatiilor de comercializare a publicatiilor este interzisa.
Art. 8. � (1) Persoanele care realizeaza site-uri cu caracter
pornografic sunt obligate sa le paroleze, iar accesul la acestea va fi
permis numai dupa ce s-a platit o taxa pe minut de utilizare, stabilita de
realizatorul site-ului si declarata la organele fiscale.
(2) Persoanele care realizeaza sau administreaza site-uri trebuie
sa evidentieze clar numarul accesarilor site-ului respectiv, pentru a putea
fi supus obligatiilor fiscale prevazute de lege.
(3) Activitatile prevazute in prezentul articol se autorizeaza de
catre o comisie a Ministerului Culturii si Cultelor, din care fac parte
reprezentanti ai Ministerului de Interne si ai Ministerului Comunicatiilor
si Tehnologiei Informatiei.
(4) Se interzice realizarea si administrarea site-urilor avand
caracter pedofil, zoofil sau necrofil.
Art. 9. � Filmele pornografice, indiferent de suportul pe care
sunt realizate, se vor inchiria sau vinde numai in spatii cu destinatie
speciala, autorizate de comisia prevazuta la art. 6, si nu vor fi inchiriate
sau vandute minorilor.


CAPITOLUL III
Infractiuni si contraventii
Art. 10. � Racolarea, obligarea, determinarea sau folosirea
minorilor ori a persoanelor cu deficiente psiho-fizice in acte cu caracter
obscen, se pedepseste cu inchisoare de la 3 la 12 ani si interzicerea unor
drepturi.
Art. 11. � Organizarea de reuniuni la care participa sau asista
minori si in cadrul carora se comit acte cu caracter obscen se pedepseste
cu inchisoare de la 2 la 7 ani si interzicerea unor drepturi.
Art. 12. � (1) Distribuirea materialelor cu caracter obscen, care
prezinta imagini cu minori avand un comportament explicit sexual, se
pedepseste cu inchisoare de la 1 la 5 ani.
(2) Cu aceeasi pedeapsa, se pedepseste si detinerea de materiale
prevazute la alin. (1), in vederea raspandirii lor.
Art. 13. � Dispozitiile art. 118 din Codul penal privind
confiscarea speciala a bunurilor se aplica in mod corespunzator.
Art. 14. � Constituie contraventii si se sanctioneaza cu amenda
de la 50.000.000 lei la 250.000.000 lei urmatoarele fapte:
a) permiterea accesului minorilor in spatiile destinate
comercializarii materialelor cu caracter obscen;
b) amenajarea de spatii destinate vanzarii de materiale cu
caracter obscen la o distanta mai mica de 250 de metri fata de scoli si de
internate, precum si de lacasuri de cult;
c) vanzarea materialelor cu caracter obscen fara ambalajele
corespunzatoare;
d) vanzarea materialelor prevazute la art. 5 alin. (2) in alte
spatii decat cele autorizate;
e) expedierea sau distribuirea la domiciliu, cu scop de reclama,
a unor publicatii avand caracter pornografic, fara ca destinatarul sa fi
solicitat acest lucru;
f) expunerea in spatii publice sau in vitrine a unor materiale cu
caracter obscen explicit;
g) oferirea, punerea la dispozitie, vanzarea, difuzarea ori
detinerea, in vederea distribuirii de materiale cu caracter obscen, in alte
spatii decat cele amenajate;
h) initierea, organizarea, finantarea sau desfasurarea unor
manifestari sau programe ori spectacole cu caracter obscen, cu
nerespectarea dispozitiilor art. 4;
i) nerespectarea dispozitiilor art. 5, referitoare la aplicarea unui
patrat de culoare rosie pe coperta publicatiilor destinate adultilor sau pe
paginile tipariturilor care publica ocazional materiale cu caracter obscen;
j) nerespectarea dispozitiilor art. 7, referitoare la avertizarea
cumparatorilor asupra caracterului unor publicatii ca fiind destinate
persoanelor majore;
k) nerespectarea dispozitiilor art. 8 alin. (1), referitoare la
obligatia de parolare a site-urilor cu caracter pornografic si de impunere
a unei taxe pentru accesul la aceste site-uri.
Art. 15. � (1) Autoritatea Nationala de Reglementare in
Comunicatii poate primi sesizari cu privire la nerespectarea prevederilor
art. 8.
(2) In cazul primirii unei sesizari si a verificarii continutului
site-ului, Autoritatea Nationala de Reglementare in Comunicatii solicita
furnizorilor de servicii pentru Internet blocarea accesului la site-ul in
cauza.
(3) Nerespectarea, de catre furnizorii de servicii pentru Internet,
a obligatiei de a bloca accesul la site-urile care nu respecta prevederile
art. 8, in termen de 48 de ore de la primirea solicitarii prevazute la alin.
(2), din partea Autoritatii Nationale de Reglementare in Comunicatii,
constituie contraventie si se sanctioneaza cu amenda de la 100.000.000
lei la 500.000.000 lei.
Art. 16. � Constatarea contraventiilor si aplicarea sanctiunilor
prevazute la art. 14 si 15 se fac de catre organele de politie din cadrul
Ministerului de Interne.
Art. 17. � Dispozitiile prezentei legi referitoare la contraventii
se completeaza cu dispozitiile Ordonantei Guvernului nr. 2/2001 privind
regimul juridic al contraventiilor, astfel cum a fost aprobata cu
modificari si completari prin Legea nr. 180/2002, cu modificarile
ulterioare, cu exceptia art. 28 si art. 29.


Capitolul IV
Dispozitii finale
Art. 18. � Prezenta lege intra in vigoare in termen de 30 zile de
la publicarea ei in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I.
Art. 19. � In termen de 30 de zile de la publicarea prezentei legi
in Monitorul Oficial al Romaniei, Ministerul Culturii si Cultelor,
Ministerul Educatiei si Cercetarii, Ministerul de Interne si Ministerul
Comunicatiilor si Tehnologiei Informatiilor vor elabora normele de
aplicare a prezentei legi, care vor fi aprobate prin hotarare a Guvernului,
care sa detalieze procedura de obtinere a avizelor necesare functionarii
localurilor, cea a crearii unor site-uri pe Internet, precum si componenta
si modul de functionare a comisiilor prevazute in prezenta lege.



iata si legea de modificare:

L E G E
pentru modificarea si completarea Legii nr.196/2003 privind
prevenirea si combaterea pornografiei

496/2004

Publicata in Monitorul Oficial. nr. 1.070 / 18 noiembrie. 2004


Parlamentul Romaniei adopta prezenta lege.
Art. I. � Legea nr. 196/2003 privind prevenirea si combaterea pornografiei, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 342 din 20 mai 2003, se modifica si se completeaza, dupa cum urmeaza:


1.Titlul Capitolului II va avea urmatorul cuprins:
�CAPITOLUL II
Reglementari privind activitatea localurilor cu program erotic�
2. La articolul 4, litera c) a alineatului (1) se abroga.
3. La articolul 4, partea introductiva a alineatului (2) va avea urmatorul cuprins:
�(2) Persoanele prevazute la alin. (1) trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:�
4. La articolul 4, litera a) a alineatului (2) se abroga.
5. Dupa articolul 4 se introduce titlul Capitolului II1 cu urmatorul cuprins:
�CAPITOLUL II1
Prevenirea si controlul activitatilor cu caracter pornografic�
6. Articolul 5 va avea urmatorul cuprins:
�Art. 5. � Publicatiile avand caracter pornografic sunt destinate exclusiv persoanelor majore, sunt marcate cu un patrat de culoare rosie pe prima coperta, sunt prezentate in ambalaje care nu permit rasfoirea publicatiei la stand, se comercializeaza numai in spatii special amenajate, autorizate conform legii si nu se vand minorilor.�
7. Articolul 6 se abroga.
8. La articolul 8, alineatul (3) se abroga.
9. Articolul 9 va avea urmatorul cuprins:
�Art. 9. � Filmele pornografice, indiferent de suportul pe care sunt realizate, se vor inchiria sau vinde numai in spatii cu destinatie speciala si nu vor fi inchiriate sau vandute minorilor.�
10. Articolul 11 va avea urmatorul cuprins:
�Art. 11. � Organizarea de reuniuni in spatii publice, la care participa sau asista minori si in cadrul carora se comit acte cu caracter obscen se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 7 ani si interzicerea unor drepturi.�
11. La articolul 14, literele d) si h) vor avea urmatorul cuprins:
�d) vanzarea materialelor prevazute la art.5 in alte spatii decat cele autorizate;
h) initierea, organizarea, finantarea ori desfasurarea unor manifestari sau programe ori spectacole cu caracter erotic, cu nerespectarea dispozitiilor art. 4;�
12. La articolul 15, alineatul (1) va avea urmatorul cuprins:
�Art. 15. � (1) Autoritatea Nationala de Reglementare in
Comunicatii primeste sesizari cu privire la nerespectarea prevederilor art.8.�
13. Articolul 16 va avea urmatorul cuprins:
�Art. 16. � Constatarea contraventiilor si aplicarea sanctiunilor prevazute la art.14 si 15 se fac de catre organele de politie din cadrul Ministerului Administratiei si Internelor.�
14. Articolul 19 se abroga.


Art. II. � Legea nr.196/2003 privind prevenirea si combaterea
pornografiei, cu modificarile si completarile aduse de prezenta lege va fi
republicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, dandu-se textelor
o noua numerotare.
Aceasta lege a fost adoptata de Parlamentul Romaniei,
cu respectarea prevederilor articolului 75 si ale articolului 76 alineatul
(1) din Constitutia Romaniei, republicata.

Bucuresti, 12 noiembrie 2004
Nr. 496

revendicarea

CAPITOLUL 1 : Despre revendicare in general


Ori de cate ori se vorbeste despre mijloacele juridice de aparare ale proprietatii, se au in vedere in primul rand si actiunile petitorii.

Actiunea in revendicare definita ca acea actiune reala si petitorie prin care proprietarul neposesor cere recunoasterea dreptului sau de proprietate si restituirea bunului sau de la posesorul neproprietar.

Putem vorbi de actiune in revendicare mobiliara sau imobiliara dupa cum obiectul sau este un bun mobil sau imobil individual determinat.

Caracterele juridice:

-actiune petitorie, intrucat prin ea se apara chiar dreptul de proprietate, pune in discutie existenta dreptului.

In acest sens, proprietarul trebuie sa dovedeasca ca el este titularul dreptului de proprietate.

-actiune reala. Caracterul este imprimat acestei actiuni datorita faptului ca ea se intemeiaza si apara insusi dreptul de proprietate care este un drept real.

scopul actiunii consta in restituirea bunului. De aici rezulta si conditia potrivit careia ea trebuie introdusa impotriva celui ce detine lucrul, fie in calitate de posesor sau de detentor precar.

Conditiile de exercitare ale actiunii in revendicare

Actiunea in revendicare fie ca este mobiliara sau imobiliara trebuie sa fie introdusa de proprietarul exclusiv al bunului.

Exista insa si alte situatii:


bunul detinut in coproprietate poate fi revendicat de la un tert dobanditor numai cu respectarea regulii unanimitatii: este admisa daca este introdusa de toti coproprietarii.


bunul detinut in coproprietate nu poate fi revendicat de un coproprietar de la un alt coproprietar.


bunul mobil al sotilor poate fi revendicat de unul dintre ei de la un tert dobanditor, aplicandu-se prezumtia mandatului tacit reciproc.


bunul mobil al sotilor nu poate fi revendicat de unul dintre ei impotriva celuilalt sot cat timp nu a intervanit partajarea bunurilor sotilor fie in timpul fie dupa desfacerea casatoriei prin divort.

Temeiul juridic al acestei revendicari il reprezinta dreptul de proprietate al acestei persoane asupra lucrului.

Codul civil are in vedere numai revendicarea mobiliara in titlul consacrat prescriptiei, astfel ca regimul juridic al acestei actiuni a fost determinat de practica si de literatura juridica.

Dupa cum se preciza mai sus, pentru a vorbi despre o asemenea revendicare trebuie sa facem distinctie intre revendicarea bunurilor mobile si cea a bunurilor imobile. Si aceasta intrucat in timp ce in cazul imobilelor posesia naste o prezumtie simpla de proprietate ce poate fi rasturnata prin proba contrarie, in cazul mobilelor ea naste o prezumtie absoluta, juris et de jure, care nu permite dovada contrarie.

Actiunea in revendicare a unui bun mobil corporal ii sunt aplicabile dispozitiile dreptului comun si nu cele ale D. nr. 167/1958 intrucat acesta din urma nu vizeaza actiunile prin care se valorifica un drept real principal, cum este dreptul de proprietate.




CAPITOLUL II :Revendicarea mobiliara

SECTIUNEA I : Scurt istoric


In dreptul roman era consacrata cu privire la revendicarea bunurilor regula: nemo plus juris ad alium transfere potest, quam ipse habet, de la care nu exista derogare indiferent daca era vorba despre un bun mobil sau imobil. Astfel actiunea in revendicare era admisa ori de cate ori nu paratul nu invoca prescriptia achizitiva. Pentru mobile termenul de prescriptie era de 1 an in dreptul primitiv si de 3 ani in dreptul clasic. Nu se putea invoca insa prescriptia, ca mod de dobandire a proprietatii, atunci cand era vorba despre un bun furat sau pierdut.

Ulterior, actiunea in revendicare isi pierde din importanta, ajungandu-se ca proprietarul deposedat sa isi recupereze bunul pe calea unei actiuni personale, de exemplu izvorate dintr-un contract de depozit, imprumut, actiune ce poate fi intentata numai impotriva detentorului nu si impotriva tertului dobanditor de buna credinta.

In dreptul cutumiar francez, s-a impus regula “meubles n’ont pas de suit ”, adica bunurile mobile nu pot fi revendicate.

Incepand din secolul al XIV-lea renaste dreptul roman si se ajunge la o readmisibilitate a actiunii in revendicare. S-a abandonat in timp insa acest sistem ppe considerentele ca pe de o parte atunci cand este vorba despre un bun mobil, deseori transmiterea proprietatii acestuia se face fara titlu, titlu care ar ingreuna circulatia mobilelor. Or bunurile mobile trebuie sa circule mai rapid decat cele imobile.

Abandonarea acestui sistem s-a facut insa treptat. Initial s-a micsorat termenul pentru introducerea actiunii in revendicare mobiliara de la 30 de ani la 3 ani. Intr-o alta etapa, in cazul lucrurilor furate sau pierdute dobandite in targuri sau balci de un tert de buna credinta, revendicantul nu le putea obtine decat daca inapoia pretul dobanditorului de buna credinta. Proprietarul ce s-a desesizat de bun in mod voluntar prin incredintarea lui altei persoane care la randul ei l-a instrainat unui tert dobanditor nu mai poate introduce actiune in revendicare.

Ulterior s-a ajuns la aplicarea regulii en fait de eubles la possession vaut titre.

In dreptul romanesc, Codul Calimach recunostea posibilitatea revendicarii bunurilor mobile, dar reclamantul trebuia sa indice semnele particulare ale bunului sau pentru a fi deosebit de altele de acelasi fel.

In caz contrar, revendicarea nu era primita decat daca dovedea ca paratul stia ca nu poate dobandi bunul ce era revendicat. Termenul de prescriptie era de 3 ani atunci cand bunul mobil era posedat cu buna credinta si de 6 luni pentru lucrul furat sau pierdut.



SECTIUNEA II : Consideratii generale


Pentru bunurile mobile, art.1 909 alin. 1 indica faptul ca “ posesia de buna credinta a bunurilor mobile valoreaza titlu de proprietate ”.

Regula consacrata initial in Codul civil francez de la 1804, exprimata prin: “En fait de meubles la possession vaut titre ”, s-a considerat ca incalca doua principii de drept: nemo plus juris ad allium transfere potest, quam ipse habet precum si resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis.

S-a replicat insa ca aceasta regula vine sa asigure circulatia comerciala a bunurilor care “ circula rapid si nu lasa nici o urma, astfel ca ar fi aproape intotdeauna imposibil sa-l verifici si sa-l identifici ” ( Portalis ). Dar aceasta regula nu are in vedere decat bunurile mobile corporale neinmatriculate, bunuri care de obicei se transmit fara titlu intrucat acesta le-ar ingreuna circulatia.

De fapt, in cazul acestor bunuri, in anumite conditii, actiunea in revendicare ce priveste aceste bunuri, va fi respinsa, adevaratului proprietar opunandu-i-se art. 1909.




Art. 1909 are in vedere doua ipoteze:


A.Regula : lucrul nu este nici pierdut, nici furat


Pentru a fi aplicabila aceasta regula, deci pentru ca posesia sa valoreze titlul, ea trebuie sa fie cu adevarat constituita ( reala : animus si corpus ), sa fie utila ( neviciata ), sa fie de buna – credinta.


B.Exceptia : lucrul pierdut sau furat


Regula prevazuta in favoarea adevaratului propietar care poate sa-si revendice bunul cu conditia sa justifice faptul ca acesta i-a fost furat sau l-a pierdut.

Dar in practica se mai intalnesc si alte cazuri.

De exemplu, daca posesorul lucrului este de rea – credinta ( hot, gasitor ), atunci art. 1909 nu-si gaseste aplicarea, iar revendicarea bunului de catre adevaratul proprietar este posibila in termenul de 30 ani.

O alta situatie speciala este cea prevazuta de art. 1910 C. civ..








SUBSECTIUNEA I : LUCRUL NU ESTE NICI PIERDUT, NICI FURAT


1909 alin. 1 are in vedere ipoteza in care bunul incredintat unui detentor precar este instrainat de acesta din urma, unui tert de buna credinta fara acordul si stirea adevaratului proprietar. Proprietarul revendica acest bun mobil de la tertul dobanditor.


1.Justificarea regulii inscrise in art.1909 Cod civil


Art. 1909 asa cum se preciza mai sus reprezinta o importanta derogare de la doua principii fundamentale, derogara absoluta ( in cazul prevazut de alin. 1 ), respectiv relativa ( in cazul prevazut de alin. 2 ).

Primul principiu este acela ca titularul dreptului de proprietate poate introduce oricand cu succes actiunea in revendicare atunci cand bunul se afla la un posesor neproprietar.

Cel de-al doilea principiu , nemo dat quod non habet, este inlaturat indata ce ,imediat sau dupa indeplinirea termenului de trei ani, este recunoscut caproprietar tertul care a dobandit bunul de la un simplu detentor precar ( alin. 1 ), de la hot, sau de la gasitor ( alin. 2), dupa caz.

Aceasta derogare corespunde unor justificari practice si beneficiaza de o fundamentare juridica.


a.Justificare practica


Este evident ca a fost considerata precumpanitoare buna credinta a tertului dobanditor, care s-a increzut in aparenta de proprietate creata prin intrarea unui neproprietar in posesia bunului mobil , in raport cu lipsa de diligenta a adevaratului proprietar constand fie in alegerea “ neinspirata ” a detentorului precar, fie in pasivitatea in privinta urmaririi bunului pierdut sau furat inainte de implinirea unui anumit termen.

Nu mai putin relevanta este justificarea trasa din natura bunului, caci pentru circulatia juridica a bunurilor mobile se redacteaza rareori inscrisuri, simpla predare a bunului efectuata in baza unui negotium juris translativ de proprietate marcand transferul dreptului. Ca urmare, in covarsitoarea majoriatate a cazurilor, posesorul bunului mobil este si proprietarul acestuia.

Se intelege, o data mai mult, forta cu care se impune asupra tertului aparenta de proprietate rezultata din detinerea la un moment dat a bunului de catre un neproprietar.


b. Fundamentul juridic al regulii cuprinse in art. 1909 C.civ.


Intr-o opinie se considera ca este vorba despre o prescriptie instantanee. Posesorul bunului mobil devine proprietar prin prescriptie achizitiva fara a mai fi nevoie de vreo scurgere de timp. Printre argumentele aduse in favoarea acestei pareri, se regasesc si redactarea art.1909 ( 1 ), precum si asezarea lui in Codul civil.

Critica adusa acestei opinii este in principal aceea ca ea ignora faptul ca a prescrie presupune a dobandi proprietatea bunului prin posedarea lui un interval de timp. Pe de alta parte, aceasta ar duce la necesitatea unui just titlu real pentru posesor ceea ce ar restrange sfera de aplicare a lui 1909 ( 1 ).

Intr-o alta opinie, s-a considerat ca regula cuprinsa in 1909 ( 1 ) nuneste altceva decat un nou mod de dobandire a proprietatii prin efectul legii. S-a aratat insa ca aceasta opinie nu explica fundamentul teoretic al regulii, mecanismul pe care se intemeiaza si in baza caruia actioneaza ci doar constata rezultatul practic care rezulta din art. 1909.

Altii autori au aratat ca regula instituie o prezumtie legala de proprietate cu caracter absolut.

Majoritatea autorilor au fost insa de acord ca se instituie prin art 1909 ( 1 ), o prezumtie absoluta de proprietate “ juris et de jure ”.


2. Conditiile aplicarii art. 1909 ( 1 ).


Regula existenta in 1909 alin. 1 “ en fait de meubles la possession vaut titre “presupune indeplinirea anumitor conditii.

1. Se au in vedere bunurile mobile corporale nesupuse inmatricularii.

In mod exceptional, art. 1909 alin. 1 se aplica si anumitor categorii de bunuri incorporale cum ar fi titlurile la purtator ce au valoarea incorporata in titlu: actiunile societatilor, obligatiunile emise de stat, de societati, certificatele de proprietate. In legatura cu acestea trebuie spus ca ele pot fi obiect de posesie, aceasta fiind ratiunea pentru care 1909 le este aplicabil.

2. Art. 1909 alin. 1 priveste bunul ut singuli si nu universalitatea in sine. De aceea, el nu poate fi invocat de unul din mostenitorii universali sau cu titlu universal cu privire la intreaga masa de bunuri. Cel mult, in conditiile in care un mostenitor dovedeste ca a posedat pentru sine unul din mobilele acestei succesiuni, poate invoca acest articol, dar numai cu privire la bunul privit ut singuli.

Textul nu are in vedere nici fondul de comert, fie ca este privit ca o universalitate, fie ca este privit ca o valoare incorporala.

3. Dupa cum bunul este proprietate privata sau de stat se apreciaza si posibilitatea invocarii art. 1909 alin. 1.

Bunul apartinand domeniului public al statului este imprescriptibil extinctiv, art.134 pct. 4 si 5 din Constitutie prevazand ca aceste bunuri sunt exclusiv obiect al proprietatii publice si sunt inalienabile.

Concluzia este ca in cazul acestor bunuri, actiunea in revendicare poate fi introdusa oricand, impotriva oricarui posesor, fie ca este de buna sau de rea credinta.

Bunul apartinand domeniului privat al statului este supus dreptului comun, daca legea nu prevede altfel.


Nu este aplicabila regula “ posesia de buna credinta valoreaza titlu ”

nici cu privire la bunurile accesorii ale unui imobil care nu devin imobile prin destinatie, si nici cu privire la bunurile mobile prin natura lor dar care au devenit imobile prin destinatie. Intr-o decizie s-a aratat ca nu se poate invoca art. 1909 alin. 1 pentru a pastra mobilierul unui apartament atunci cand s-a admis actiunea in revendicare cu privire la restituirea apartamentului, pe motivul ca mobilierul este un bun mobil pentru care posesia de buna credinta valoreaza titlu de proprietate. Mobilierul face parte din acea categorie de bunuri mobile accesorii unui bun imobil, dar care isi pastreaza caracterul de bun mobil. Prin urmare nu se poate restitui apartamentul dar sa se retina mobilierul.

5. Art. 1909 alin. 1 poate fi invocat numai de tertul dobanditor care dobandind bunul de la un detentor precar, il crede pe acesta din urma adevaratul proprietar al bunului.

La randul sau, adevaratul proprietar a incredintat bunul de buna voie detentorului precar. Detentorul precar nu poate invoca impotriva adevaratului proprietar art. 1909 alin. 1 intrucat el este obligat prin contractul ce exista intre cei doi sa restituie bunul. Actiunea in restituire a adevaratului proprietar se transforma in actiune in despagubiri atunci cand lucrul a fost instrainat. Avantajul actiunii in despagubiri fata de actiunea in revendicare este evident. In timp ce actiunea in despagubiri poate fi introdusa impotriva detentorului chiar daca acesta a instrainat bunul, actiunea in revendicare poate fi introdusa impotriva posesorului neproprietar, mai mult, ea poate fi paralizata in conditiile in care posesorul neproprietar invoca art. 1909 alin. 1.

Dar, evident proprietarul poate introduce actiunea si impotriva detentorului precar, trebuind sa dovedeasca anume ca este proprietar in timp ce celalalt este doar un detentor precar.

Pe de alta parte, interesul de a introduce actiunea in revendicare impotriva detentorului precar rezulta din :

actiunea in revendicare este imprescriptibila, iar bunul scapa de sub concursul celorlalti creditori ai debitorului ( detentor precar ).

O situatie speciala se intalneste atunci cand nu se poate vorbi de existenta unei actiuni personale pe care sa se poata baza adevaratul proprietar, el avand in aceasta situatie la dispozitie numai actiunea in revendicare. De exemplu, uzufructuarul si nudul proprietar sunt instituiti prin acelasi legat. Nudul proprietar are la dispozitie actiunea in revendicare in timp ce uzufructuarul ar avea la dispozitie actiunea confesorie.

In conditiile in care sunt intrunite elementele constitutive, detentorul precar ce instraineaza lucrul proprietarului, savarseste infractiunea de abuz de incredere. Tertul dobanditor de buna credinta nu suporta consecintele savarsirii faptei de catre detentorul precar.

De altfel intr-o speta s-a aratat ca art 1909 ( 1 ) este aplicabil “ ori de cate ori adevaratul proprietar al unui bun mobil corporal l-a incredintat unei alte persoane cu titlu de inchiriere, imprumut etc., iar acesta din urma l-a instrainat unui dobanditor de buna credinta , prin simpla intrare in posesie a bunului , dobanditorul devenind proprietar.” In aceasta calitate dobanditorul poate sa-si revendice bunul de la orice persoana ce l-ar detine fara drept inclusiv de la proprietarul anterior care prin efectul art. 1909 si-a pierdut titlul.Buna credinta a tertului dobanditor este prezumata conform art.1899 alin. 2 Cod civil. Proprietarul initial are deschisa o actiune in daune contra detentorului precar, actiune care insa nu inlatura dreptul de proprietate al dobanditorului de buna credinta.

In aceasta ipoteza, in situatia in care intervine rezolutiunea, anularea, revocarea instrainarii facuta de proprietar detentorului, detentorul isi pastreaza aceasta calitate, el nu este posesor, deci el nu poate invoca art. 1909.

Adevaratul proprietar are actiune personala izvorata din contract, dar trebuie sa dovedeasca precaritatea posesiei si existenta obligatiei de restituire.

El mai are la indemana si posibilitatea introducerii actiunii in revendicare impotriva detentorului precar.

In general, ori de cate ori detentorul precar incheie un contract de instrainare cu un tert dobanditor de buna credinta, acesta din urma poate invoca art. 1909 Cod civil.

Proprietarul nu are drept de urmarire a bunului mobil in schimb are drept de preferinta fata de ceilalti creditori ai detentorului.

1909 alin. 1 se aplica si in cazul in care tertul dobanditor a dobandit bunul mobil de la un mostenitor aparent.



Conditiile posesiei pentru a se putea invoca art. 1909 alin. 1:

“ In cazul bunurilor mobile corporale posesia creeaza in favoarea posesorului o prezumtie absoluta de proprietate ce nu poate fi rasturnata prin proba contrara”.

In cazul in care se introduce o actiune in revendicare impotriva posesorului unui bun mobil corporal, el nu este obligat sa dovedeasca proprietatea ci doar faptul posesiei. In acest moment, proba contrara revine celui ce vrea sa-si dovedeasca dreptul de proprietate. Dovada posesiei se poate face cu orice mijloc de proba inclusiv martori si prezumtii, indiferent de valoarea bunului intrucat se dovedeste posesia ca stare de fapt.


reala – sa existe in acelasi timp atat animus cat si corpus in persoana tertului dobanditor, si sa detina realmente lucrul.

Daca bunul nu a fost predat inca , tertul dobanditor nu poate opune proprietarului revendicant dispozitiile art. 1909 C. civ. deoarece nu are inca posesiunea bunului.

Stapanirea materiala a bunului poate fi atat directa cat si indirecta. Este suficient ca posesorul sa aiba bunul la dispozitia sa, de exemplu detine in exclusivitate cheile unei cladiri, pentru a se considera ca este singurul posesor al bunurilor mobile ce sa fasesc inauntru sau atunci cand cumpararea unor arbori taiati se afla in posesia acestora din momentul in care arborii au fost marcati.

In schimb, o posesiune “ corpore alieno ” nu poate echivala cu o stapanire materiala a bunului, spre exemplu inapoierea cheilor unui dulap in care bunul mobil este incuiat, nu realizeaza o posesie efectiva.


utila – sa fie neviciata, adica pasnica, publica si neprecara. Dupa cum se observa, nu se cere conditia ca posesia sa fie continua si aceasta intrucat art.1909 presupune o prescriptie instantanee: “ Lucrurile miscatoare se prescriu prin simplul fapt al posesiunii lor, fara a fi nevoie de vreo scurgere de timp”.

In practica judiciara, s-a considerat ca aplicarea art.1909 C.civ. implica o posesie utila, dispozitiile sale fiind inaplicabile in cazul unei posesii echivoce, cand de exemplu mai multe persoane folosesc in comun anumite bunuri.

Nu se cere conditia continuitatii sau ca posesia sa fie neintrerupta intrucat aceste conditii intervin numai in cazul unei posesii durabile ce trebuie sa se prelungeasca in timp pentru a conduce la prescriptie achizitiva or art. 1909 vorbeste de o prescriptie instantanee.

Conditia posesiei de a fi netulburata se confunda deseori cu conditia bunei credinte. Intr-adevar posesia trebuie sa fie de buna credinta iar acest lucru nu poate fi conceput pentru cel care se pune in posesie in mod violent.

Violenta poate vicia posesia atat la inceperea posesiei cat si in cursul exercitarii ei. Cu toate acestea regula instituita de art. 1909 alin.1 se aplica in momentul inceperii posesiei si implica existenta bunei credinte la intrarea in posesie.

Cu privire la violenta ulterioara savarsita in cursul posesiei, art. 1851 C. civ.: “ posesia este tulburata daca este nefondata sauu conservata prin acte de violenta in contra sau din partea adversarului posesiunii”. Conform acestui text, ar rezulta ca posesia trebuie sa fie cosiderata viciata indiferent daca violenta inervine la intrarea in posesie sau posterior acestui moment, adica pe parcursul exercitarii ei, iar in acest din urma caz, indiferent daca este o violenta activa sau pasiva. Exista autori care considera ca violenta posterioara intrarii in posesie nu viciaza posesia bunurilor mobile decat in ipoteza in care imbraca o forma activa, iar nu si in situatiile in care este pasiva, respectiv atunci cand posesorul foloseste forta pentru a-si apara posesia bunului intrucat el este victima faptelor de violenta fara insa a le comite.

Posesia trebuie sa fie publica. In practica, clandestinitatea poate fi constatata in caz de succesiune. Astfel daca posesorul unui bun pe care mostenitorul legal il cauta si care provine dintr-o succesiune, ascunde respectivul bun sau neaga in fata succesorilor ca l-ar detine, iar ulterior acest bun este descoperit, posesia celui in cauza este viciata prin clandestinitate iar apararea ca bunul i-ar fi fost remis de la defunct ca dar manual, nu poate fi primita, posesorul neputand invoca art. 1909 ( 1 ) pentru a impiedica revendicarea.

Posesia trebuie sa nu fie echivoca. Echivocul este intalnit in cazul celor care au convietuit cu defunctul si invoca fiecare din ei posesia bunurilor mobile care i-au apartinut.

Posesia trebuie facuta sub titlu de proprietar, nu trebuie sa fie precara. In cazul in care este precara nu se poate invoca art. 1909.

Detentorul precar are stapanirea materiala a bunului dar detine lucrul pentru altul, are corpus dar lipseste animus.

Cu toate acestea in practica s-a decis ca, creditorul gajist caruia un debitor i-a dat in gaj un bun care nu-i apartine, desi il detine cu titlu precar, pentru ca are un drept real asupra lucrului poate opune prevederile art.1909 alin. 1 in cazul revendicarii de catre adevaratul proprietar cu conditia bunei credinte.

Pentru tertul dobanditor de buna credinta, aparenta de drept este mai puternica intrucat se intemeiaza pe buna credinta a lui.

In conditiile in care detentorul precar a incheiat un contract translativ de proprietate cu tertul cu privire la bunul mobil sau in ipoteza in care detentorul precar dobandise proprietatea asupra bunului mobil dar titlul sau fusese anulat, aceasta transmitere va avea efectul de a “ purga viciul ” care plana asupra titlului transmitatorului in conditiile in care dobanditorul este de buna credinta.

In aceasta situatie, aparenta de drept acopera in egala masura atat lipsa titularului transmiterii ( trandens ), cat si pe aceea a viciilor titlului noului posesor ( accipiens ), cu conditia ca acesta din urma sa fie de buna credinta.

In ceea ce priveste caracterul regulat al posesiei se prezuma pana la proba contrara care urmeaza a fi administrata de cel ce o contesta. Cel ce poseda un bun mobil are de facut numai dovada imprejurarii de fapt a posesiei.

In practica judecatoreasca s-a decis ca fata de dispozitiile art. 1909 C. civ. care creeaza o prezumtie de proprietate in favoarea posesorului bunului mobil, acesta nu este obligat sa faca dovada proprietatii in conditiile art. 1909 C.civ., ci numai dovada imprejurarii de fapt a posesiei. Odata aceasta dovada facuta, proba contrarie incumba aceluia care doreste sa-si dovedeasca dreptul de proprietate, de exemplu atunci cand pretinde ca detinatorul bunului este un detentor precar.

Cel care revendica bunul trebuie sa dovedeasca fie ca posesorul este de rea credinta fie ca posesorul poseda bunul mobil in baza unui titlu care il obliga la restituire sau cu titlu precar.

c) sa fie o posesie de buna credinta – tertul dobanditor nu cunoaste faptul ca nu a dobandit de la adevaratul proprietar. De altfel, ori de cate ori tertul dobanditor va fi de buna credinta, si posesia va fi de buna credinta.

` Conditia bunei credinte, nu rezulta din 1909 ci ea este ceruta de un text ce constituie o aplicatie a acestui articol. Este vorba de art. 972 C.civ.: “ Daca lucrul ce cineva s-a obligat succesiv a da la doua persoane este mobil, persoana pusa in posesiune este preferita si ramane proprietara, chiar cand titlul sau este cu data posterioara, numai posesiunea sa fie de buna credinta ”.

Din interpretarea acestui articol, se deduce ca posesia de buna credinta duce la dobandirea proprietatii asupra bunului atunci candproprietarul vinde bunul succesiv la doua persoane.

In lumina art.1909 alin.1, ipoteza art.972 are in vedere pe vanzatorul – detentor precar al bunului mobil, in raport cu primul cumparator care este adevaratul proprietar. Daca al doilea cumparator intra in posesia bunului, el va fi in lumina art. 1909 alin.1 un tert dobanditor care a devenit proprietar al bunului daca si numai daca posesia sa este de buna credinta.

Momentul la care trebuie sa existe buna credinta, este cel al intrarii efective in posesia bunului neavand importanta faptul ca ulterior acestui moment tertul a realizat ca nu a dobandit de la adevaratul proprietar.

Buna credinta se prezuma.

Separat de buna credinta nu se cere existenta unui titlu, iar ca element constitutiv al acesteia el poate fi putativ ( exista numai in imaginatia posesorului ), si chiar viciat ( inexistent din punct de vedere juridic sau lovit de nulitate ). Ca urmare el nu trebuie dovedit.

Nu mai apare necesara conditia bunei credinte pentru cel care a dobandit bunul mobil de la un tert care si el l-ar fi dobandit cu bunacredinta de la acelasi detentor precar. Posesorul actual poate, chiar daca ar fi de rea credinta sa invoce dispozitiile art. 1909 ( 1 ) nu in nume propriu, ci in numele autorului sau.


Cu alte cuvinte ori de cate ori aceste conditii vor fi indeplinite, actiunea in revendicare mobiliara va fi respinsa, tertul invocand 1909 alin.1.








SUBSECTIUNEA II : LUCRUL PIERDUT SAU FURAT


Aceasta ipoteza are in vedere fie situatia :


in care bunul a fost pierdut sau furat de la adevaratul proprietar si dobandit de un tert de buna – credinta


in care bunul a fost pierdut sau furat de la adevaratul proprietar si dobandit de un tert de buna – credinta in anumite conditii.


in care desi bunul a fost pierdut sau furat de la adevaratul proprietar, el se afla la gasitor, hot sau la un tert de rea credinta.



Aceastei ipoteze ii sunt aplicabiile dispozitiile prevazute de art.1909 alin.2.

De fapt, se poate spune ca art.1909 alin.2 suspenda aplicarea dispozitiilor art.1909 alin.1 C.civ., pana la expirarea unui termen de 3 ani ce incepe sa curga de la data pierderii sau furtului.

Ipoteza art.1909 alin.2: “ Cel ce a pierdut ori i s-a furat lucrul il poate revendica in curs de 3 ani, din ziua pierderii ori furtului, de la cel la care il gaseste, ramanand acestuia regres impotriva celui de la care il are. ”

Conditii pentru a fi aplicabil art.1909 alin. 2:

1. desesizarea involuntara a bunului de la adevaratul proprietar. Se observa ca pentru a se putea vorbi de aplicarea acestui articol trebuie ca iesirea bunului din patrimoniul adevaratului proprietar sa se fi facut fara voia acestuia.

Desesizarea involuntara presupune: furtul, pierderea bunului dar si talharia, pirateria, pierderea din neglijenta si chiar datorita fortei majore.

Prin “ furt ” in sensul prevazut de art. 1909 alin. 2 se intelege luarea unui bun mobil in posesiune, fara stirea si impotriva vointei proprietarului.

Asa cum au precizat unii autori, cuvantul furt trebuia perceput “ in intelesul sau tehnic de sustragere frauduloasa ”.

Nu se aplica in cazul gestiunii frauduloase, abuzului de incredere sau inselaciunii intrucat in aceste cazuri desi vointa proprietarului a fost inselata, el s-a deposedat voluntar de bun.

Prin “ pierdere ” se intelege o deposedare datorata fie neglijentei proprietarului, fie neglijentei unui tert, fie chiar unui eveniment de fota majora sau caz fortuit.

Actiunea in revendicare nu este conditionata de stabilirea caracterului penal al faptei sau de condamnarea faptuitorului. De asemenea reclamantul in revendicare nu este obligat sa dovedeasca cine este autorul furtului.


bunul se afla in momentul revendicarii la un tert dobanditor de

buna credinta.

Tertul este de buna credinta in conditiile in care el nu stia ca a dobandit bunul mobil de la un neproprietar ( hotul sau gasitorul bunului mobil ).


este vorba despre un bun mobil corporal de regula ( cu exceptia

anumitor bunuri mobile incorporale precum titlurile de valoare, actiunile, obligatiunile...), privit ut singuli ( nu este aplicabil in cazul unor universalitati ), este in proprietate privata, nu este accesoriu al unui mobil, nu face parte din categoria acelor bunuri supuse inmatricularii.


tertul dobanditor exercita asupra bunului revendicat o posesie reala,

utila, de buna credinta. Se observa ca una din conditiile puse mai sus este aceea a bunei credinte a dobanditorului. Dealtfel ori de cate ori, tertul este de buna credinta se concluzioneaza ca si posesia exercitata de acesta este de buna credinta.


dovedirea de catre reclamant a urmatoarelor:


el a fost posesorul lucrului, anterior desesizarii involuntare de bunul mobil revendicat. Prin revendicare se pretinde restituirea bunului mobil ce in realitate apartine celui ce-l pretinde, care anterior l-a posedat.


bunul a iesit din patrimoniu fara voia sa, caci daca ar fi iesit cu voia sa n-ar mai exista posibilitatea revendicarii. In aceasta situatie bunul ar fi parasit patrimoniul ca urmare a acordului de vointe sau drept urmare a exprimarii vointei unilaterale a proprietarului.


bunul revendicat este identic cu cel furat si gasit. Cerinta este ca reclamantul sa dovedeasca faptul ca bunul pe care il revendica este identic cu cel furat si gasit si nu faptul ca este similar, intrucat pe de o parte temeiul acestei actiuni il reprezinta dreptul de proprietate, iar pe de alta parte prin actiunea in revendicare se pretinde recunoasterea dreptului de proprietate asupra unui bun individual determinat si se cere restituirea acestui bun, asupra caruia poarta dreptul de proprietate, si nu a altuia.


In cazul in care conditiile de mai sus sunt indeplinite, si adevaratul proprietar a introdus actiune in revendicare impotriva tertului dobanditor de buna credinta, actiunea va fi admisa in conditiile in care ea este introdusa in termen de 3 ani de la data pierderii sau furtului bunului respectiv.

In cazul in care actiunea este introdusa dupa expirarea acestui termen, actiunea in revendicare va fi respinsa iar posesia tertului dobanditor va valora titlu.

Desi posesia de buna credinta nu valoreaza titlu daca actiunea in revendicare este introdusa inainte de expirarea termenului de 3 ani, totusi ea ii da posibilitatea tertului dobanditor sa se regreseze impotriva hotului sau gasitorului.

Dupa ce actiunea este admisa, bunul restituit adevaratului proprietar, tertul dobanditor va putea introduce actiune in regres impotriva celui de la care a dobandit bunul si care era un hot sau o persoana ce gasise bunul pierdut de adevaratul proprietar.


Cu privire la natura termenului de 3 ani, au existat in literatura de specialitate controverse.

Intr-o opinie s-a considerat ca este un termen de prescriptie, s-a adus critica : exista posibilitatea ca tertul dobanditor sa dobandeasca bunul dupa trecerea a 3 ani de la desesizare.

Intr-o alta opinie, a fost considerat un termen de prescriptie achizitiva, aducandu-se critica : termenul nu se calculeaza de la data intrarii in posesie a tertului dobanditor de buna credinta, ci din ziua pierderii sau furtului.

In sfarsit, intr-o opinie majoritara s-a aratat ca acest termen este un termen de decadere intrucat daca in acest termen nu se introduce actiunea in revendicare, se ajunge chiar la pierderea dreptului de proprietate asupra lucrului. Termenul opereaza o suspendare a aplicarii regulii inscrise in alineatul1 al art. 1909C.civ., conform caruia posesia de buna credinta a bunurilor mobile valoreaza titlu de proprietate.




b) In aceeasi ipoteza ca si cea de mai sus, cu singura deosebire ca tertul dobanditor de buna credinta a dobandit bunul furat sau pierdut de la un loc public, unde asemenea operatii se fac curent si in mod obisnuit, balci, targ, negustor care vinde asemenea lucruri, atunci proprietarul care revendica bunul, va trebui sa platesca tertului dobanditor pretul pe care acesta l-a platit. Solutia aceasta il protejeaza numai pe tertul dabanditor de buna credinta.

Dupa cum se observa posesia de buna credinta in acest caz, face ca odata cu restituirea bunului catre adevaratul proprietar, acesta din urma sa fie obligat sa-i plateasca tertului ce este de buna credinta si ce a dobandit bunul in anumite conditii, suma pe care acesta a platit-o cu titlu de pret. Dreptul de regres impotriva hotului sau gasitorului revine in acest caz proprietarului ce i s-a restituit bunul si care a restituit tertului pretul platit. Este evident ca in acest caz particular, s-a dorit ca riscul insolvabilitatii hotului sau gasitorului sa fie suportat de proprietar, fiind protejat tertul de buna credinta.


Dupa cum se arata mai sus, actiunea in revendicare nu este conditionata de stabilirea caracterului penal al faptei sau de condamnarea faptuitorului. De asemenea reclamantul in revendicare nu este obligat sa dovedeasca cine este autorul furtului.

Restituirea bunului se poate face fie ca urmare a introducerii actiunii in revendicare cu respectarea conditiilor prevazute de lege pentru admiterea ei intr-un proces civil, sau cu caracter accesoriu in fata instantei penala. Bunul se poate restitui persoanei vatamate intr-o forma procesual penala atunci cand ridicarea bunurilor de la tertul neinculpat realizeaza finalitatea unei actiuni in revendicare mobiliara. Aceste masuri nu pot fi dispuse si executate decat in cazurile si in conditiile in care insasi actiunea in revendicare a bunului mobil sustras ar fi posibila. In doctrina, in aceasta situatie s-a prezentat ca solutie corelarea dispozitiilor prevazute de codul de procedura penala cu cele ce replementeaza regimul juridic al actiunii civile in revendicare mobiliara.

Pentru bunurile mobile care apartin domeniului public al statului, regula este: posesorul este prezumat a fi proprietarul bunului revendicat pana la proba contrarie, cu exceptia bunurilor publice prin natura lor sau prin destinatia legii, in procesul penal, restituirea acestor bunuri este posibila oricand, indiferent de perioada de timp care a trecut de la data deposedarii partii civile si chiar daca bunurile au fost instrainate unui tert de buna credinta.

Pentru bunurile mobile proprietate privata, restituirea se poate face oricand, numai in ipoteza tertului dobanditor de rea credinta. In ipoteza tertului dobanditor de buna credinta :

bunurile mobile proprietate privata pot fi ridicate in procesul penal, de la tertul de buna credinta si restituite partii civile numai in termen de 3 ani de la data la care au iesit din patrimoniul proprietarului fara voia lui.
nu pot fi ridicate in procesul penal ori de cate ori tertul poate invoca in favoarea sa dispozitiile art. 1909 alin. 1 Cod civil, de exemplu: desi in sarcina detentorului precar se retine o infractiune pentru care s-a pornit procesul penal, se constata ca proprietarul s-a desesizat voluntar de bun, incredintandu-il inculpatului vinovat de abuz de incredere.
Atunci cand sunt indeplinite conditiile art. 1909 alin. 2 Cod civil, bunul nu poate fi ridicat daca partea vatamata a renuntat la dreptul de a fi despagubita.

Creditorii platiti de inculpat din sumele sustrase nu pot fi obligati la restituire daca nu au cunoscut provenienta sumelor respective.






Observatie

Desi revendicarea in general este guvernata de principiul titularul dreptului de proprietate poate introduce oricand actiune in revendicare si cel conform caruia nemo dat quod non habet , art. 1909 deroga de la amandoua.

Astfel, art.1909 alin.1 instituie prezumtia absoluta de proprietate in favoarea tertului dobanditor de buna credinta.

Alin.2 al aceluiasi articol, instituie prezumtia relativa de proprietate in favoarea tertului dobanditor de buna credinta pana la expirarea termenului de 3 ani de la data pierderii sau furtului bunului mobil, care devine absoluta dupa expirarea acestui termen.



In cazul in care bunul mobil se afla la gasitor sau hot nu este aplicabil art.1909.

Este o solutie justa intrucat art.1909 vine sa asigure protectia celui care cu buna credinta intra in posesia unui bun de la o persoana pe care o considera proprietar.

Consecinta este aceea ca actiunea in revendicare a adevaratului proprietar impotriva celui ce a cunoscut ca nu a dobandit de la adevaratul proprietar va fi admisa, posesia de rea credinta nevalorand titlu de proprietate.

Odata stabilit faptul ca in materie mobiliara revendicarea este posibila de la posesorul de rea credinta, mai ramane de stabilit care ar fi termenul in care s-ar putea face o astfel de revendicare.

Parerile sunt impartite.

Unii autori considera ca o astfel de actiune este imprescriptibila extinctiv, dreptul de proprietate fie aupra unui mobil sau imobil nestingandu-se prin neuz.

Altii invocand art.21 din D. nr.167/1958 coroborat cu art. 1890 C.civ. o considera prescriptibila in termen de 30 de ani:

“ Toate actiunile, atat reale cat si personale, pe care legea nu le-a declarat imprescriptibile si pentru care nu s-a definit un termen de prescriptie, se vor prescrie prin 30 de ani, fara ca cel ce invoca aceasta prescriptie sa fie obligat a produce vre-un titlu si fara sa se poata opune reaua credinta ”.

Curtea Constitutionala s-a pronuntat asupra exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. III din Decretul nr. 218/1960 pentru modificarea Decretului nr. 167/1958 privitor la prescriptia extinctiva care a fost ridicata intr-o cauza civila avand ca obiect actiunea in revendicare mobiliara, prin care reclamantul a solicitat restituirea de catre Ministerul de Interne a unei sabii de Toledo si a unui stilet lucrat in filigran, pe care le predase, la cererea autoritatilor vremii, in perioada 1948-1950.

In cadrul procesului, ca urmare a faptului ca Ministerul de Interne s-a aparat prin invocarea prescrierii dreptului la actiune conform prevederilor art. III din Decretul nr. 218/1960, instanta a invocat din oficiu neconstitutionalitatea acestor prevederi legale.

Textul art. III din Decretul nr. 218/1960 pentru modificarea Decretului nr. 167/1958 privitor la prescriptia extinctiva, a carui neconstitutionalitate a fost invocata din oficiu de instanta judecatoreasca, are urmatorul continut: "Dreptul la orice actiuni avand ca obiect restituirea, in natura sau prin echivalent, a unui bun intrat, inainte de data publicarii decretului de fata, in posesiunea statului, in aceea a unei organizatii cooperatiste sau a oricarei alte organizatii obstesti, fie fara nici un titlu, fie in cadrul procedurii prevazute de Decretul nr. 111/1951, se prescrie prin doi ani socotiti de la data cand a avut loc intrarea in posesiune.

Prin acelasi termen se prescrie si dreptul de a cere executarea silita in domeniul oricarui titlu executor in urma exercitarii vreunuia dintre drepturile la actiune la care se refera alin. 1.

Dispozitiile art. 13-17 inclusiv cele de fata."

S-a decis in sensul ca in situatia drepturilor nascute in temeiul unor acte normative anterioare Constitutiei din 1991, care si-au produs si epuizat efectele inainte de intrarea in vigoare a acesteia, nu se mai pune problema ca respectivele acte normative sa poata fi declarate neconstitutionale si, pe cale de consecinta, drepturile in discutie sa fie desfiintate.

Avand in vedere si alte motive, Curtea Constitutionala a respins exceptia de neconstitutionalitate.

Dupa cum s-a aratat si anterior, discutia referitoare la prescriptibilitatea sau imprescriptibilitatea actiunii in revendicare mobiliara ( in ipoteza in care nu sunt aplicabile art. 1909 si art. 1910 Cod civil ), nu este nici pe departe incheiata.

Totusi majoritatea autorilor considera dreptul la aceasta actiune imprescriptibil.


CAPITOLUL III : Solutii privind actiunea in revendicare a unui bun mobil proprietate a statului


Dupa cum bunul este proprietate privata sau de stat se apreciaza si posibilitatea invocarii art. 1909 alin. 1.


Bunul apartinand domeniului public al statului este imprescriptibil extinctiv, art.134 pct. 4 si 5 din Constitutie prevazand ca aceste bunuri sunt exclusiv obiect al proprietatii publice si sunt inalienabile.

Concluzia este ca in cazul acestor bunuri, actiunea in revendicare poate fi introdusa oricand, impotriva oricarui posesor, fie ca este de buna sau de rea credinta.

Regula in cazul acestor bunuri este: posesorul este prezumat a fi proprietarul bunului revendicat pana la proba contrarie.

De la aceasta regula exista urmatoarele exceptii:

1.Atunci cand statul revendica un bun care prin natura lui face parte din domeniul public exista o prezumtie absoluta de proprietate, juris et de jure, in favoarea statului: statul revendicant are dovedit titlul de proprietate.

2.Atunci cand statul revendica un bun care este proprietate publica prin destinatia legii exista o prezumtie de proprietate in favoarea statului pe toata durata in care bunul figureaza in domeniul public. Statul va trebui sa probeze ca acel bun a iesit potrivnic legii din patrimoniul statului, precum si identitatea bunului revendicat cu cel aflat in posesiunea paratului.

Daca administreaza aceste dovezi, se instituie prezumtia ca bunul apartine statului daca si numai daca paratul posesor nu dovedeste un titlu valabil prin care a dobandit dreptul de proprietate chiar asupra acelui lucru ( bunurile apartinand domeniului public devin alienabile si prescripibile daca au incetat sa mai fie afectate uzului public, respectiv atunci cand legea le-a redat circuitului civil ).


Bunul apartinand domeniului privat al statului este supus dreptului comun, daca legea nu prevede altfel.







CAPITOLUL IV : Efectele revendicarii




Prin introducerea actiunii in revendicare, reclamantul urmareste respectarea dreptului sau de proprietate asupra bunului ce ii apartine precum si restituirea acestuia. Cu alte cuvinte proprietarul neposesor urmareste restituirea bunului sau de la posesorul neproprietar.

Daca dovada celor afirmate de catre reclamant in cazul bunurilor imobile constituie o probatio diabolica in cazul bunurilor mobile, dupa cum s-a aratat exista situatii in care actiunea reclamantului este respinsa ori de cate ori sunt indeplinite conditiile art.1909 pe care paratul il poate opune.

Admiterea actiunii in revendicare produce o serie de efecte, identice, in principiu, pentru bunurile mobile si pentru cele imobile.

Aceste efecte se evidentiaza pe trei planuri importante:


restituirea bunului


restituirea fructelor produse de bun


acoperirea cheltuielilor efectuate in legatura cu bunul.


1. Prin revendicarea bunului mobil, reclamantul urmareste chiar restituirea bunului sau, in natura, impreuna cu toate accesoriile sale.

Restituirea bunului se va face ca efect al admiterii actiunii in revendicare. Bunul se inapoiaza liber de orice sarcini in ipoteza in care anterior restituirii paratul sau alta persoana l-ar fi grevat, conform regulii “resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis ”.

Exista situatii in care restituirea in natura nu mai este posibila. Solutia este diferita in functie de cauza imposibilitatii de restituire astfel:

- atunci cand bunul a pierit din caz fortuit, iar posesorul a fost de buna credinta, riscul pieirii bunului il suporta reclamantul proprietar caci res perit domino.

- atunci cand bunul a pierit din cauza de forta majora, iar posesorul a fost de buna credinta, riscul pieirii bunului il suporta reclamantul proprietar caci res perit domino.

- atunci cand bunul a pierit din caz fortuit, iar posesorul a fost de rea credinta, riscul pieirii bunului il suporta posesorul, care resdtituie contra valoarea bunului, cu excepti situatiei in care face dovada ca bunul ar fi pierit si la proprietar.

- atunci cand bunul a pierit din cauza de forta majora, iar posesorul a fost de rea credinta, riscul pieirii bunului il suporta posesorul, care resdtituie contra valoarea bunului, cu excepti situatiei in care face dovada ca bunul ar fi pierit si la proprietar.


2. Un alt efect al admiterii actiunii in revendicare este acela al restituirii fructelor bunului restituit. In legatura cu aceasta trebuie facuta distinctia:

a). posesorul a fost de buna credinta – fructele se cuvin acestuia pana la data introducerii actiunii in revendicare. De fapt se considera ca buna credinta a posesorului neproprietar inceteaza la aceasta data.

Dupa aceasta data, fructele se restituie proprietarului.

b). posesorul a fost de rea credinta – fructele se cuvin proprietarului.

In aceasta situatie posesorul de rea credinta este obligat sa restituie toate fructele lucrului mobil, percepute sau nepercepute, sau valoarea lor in situatia in care le-a consumat.

Cu toate acestea posesorul de rea credinta este indreptatit sa retina cheltuielile pe care le-a facut pentru intretinerea lucrului.


3. Admiterea actiunii in revendicare conduce la restituirea unui lucru a carui valoare a fost pastrata sau chiar marita fata de momentul iesirii sale din posesia adevaratului proprietar datorita unor cheltuieli efectuate de un neproprietar de natura sa ii saraceasca patrimoniul. In aceste conditii, se creeaza o imbogatire fara justa cauza a adevaratului proprietar care naste in sarcina sa o obligatie de restituire, in limita imbogatirii sale, catre posesorul neproprietar care a efectuat aceste cheltuieli.

Temeiul acestei obligatii, si anume imbogatirea fara justa cauza, explica de ce creditorul acestei obligatii este nu numai posesorul de buna credinta ci si cel de rea credinta.

De altfel art.484 Cod civil: “ Fructele produse de vre-un lucru nu se cuvin proprietarului decat cu indatorire de parte-i de a plati semanaturile, araturile si munca pusa de altii”, nu-l exclude de la aplicarea sa pe posesorul de rea credinta, or nu poate fi pus la indoiala faptul ca cheltuielile facute in legatura cu producerea fructelor se incadreaza in sfera cheltuielilor a caror acoperire incumba adevaratului proprietar.

Situatia cheluielilor facute cu lucrul pe care il restituie:

a). cheltuielile necesare ( care au trebuit facute pentru conservarea lucrului ) – se poate pretinde restituirea lor atat de catre posesorul de buna credinta cat si de posesorul de rea credinta de la proprietar intrucat si acesta le-ar fi facut pentru conservarea bunului sau mobil.

b). cheltuielile utile ( ameliorarile care nu sunt necesare dar sunt de folos intrucat sporesc valoarea bunului mobil ) – restituirea lor poate fi ceruta numai partial, adica in masura sporului de valoare realizat la momentul restituirii atat de catre posesorul de buna credinta cat si de catre cel de rea credinta.

c). cheltuielile voluptuarii ( de simpla placere , facute de posesor pentru placerea lui personala si care nu maresc valoarea lucrului revendicat ) – posesorul nu are dreptul la restituirea acestora. El poate sa ridice lucrarile facute cu aceste cheltuieli, daca ridicarea este posibila, fara a deteriora bunul revendicat.

In cazul in care bunului revendicat a suferit deteriorari pe perioada in care s-a aflat la posesorul neproprietar, sumele cuvenite pentru aceste deteriorari se restituie conform art.995 Cod civil: posesorul de buna credinta raspunde de deteriorarile ce-i sunt imputabile, iar posesorul de rea credinta raspunde de deteriorarile intervenite, inclusiv de cele datorate cazului fortuit, daca nu face dovada ca ele ar fi avut loc chiar daca bunul s-ar fi aflat la proprietar.

Se ridica intrebarea daca posesorul se bucura de dreptul de retentie pentru restituirea cheltuielilor necesare si utile.

Unii autori au raspuns afirmativ la aceasta intrebare, altii negativ iar ceilalti diferentiat. Astfel acestia din urma au recunoscut dreptul de retentie insa numai pentru posesorul de buna credinta nu si pentru cel de rea credinta.




ANEXA


Model orientativ de cerere de chemare in judecata pentru revendicare mobiliara


DOMNULE PRESEDINTE,


Subsemnatul ( a ) , domiciliat in

Chem in judecata si personal la interogatoriu pe paratul ( a ) , domiciliat ( a ) in , pentru

REVENDICARE MOBILIARA

respectiv , sa-mi plateasca cheltuielile de judecata pe care le voi face cu acest proces.


Motivele actiunii:

In fapt, la data de :


am lasat in pastrarea paratului ( ei ) urmatoarele bunuri mobile: ,pentru ca nu aveam unde sa le depozitez si refuza sa mi le restituie;


am pierdut urmatoarele bunuri: , care se gasesc la parat ( a ) si refuza sa mi le restituie;


mi s-au furat urmatoarele bunuri mobile: , care se gasesc la parat ( a ) si refuza sa mi le restituie fiind astfel obligat ( a ) sa formulez aceasta actiune.

In drept, imi intemeiez actiunea pe dispozitiile art.1909 alin2

Cod civil.

Dovada actiunii o fac cu interogatoriul paratului, acte, expertiza, si urmatorii martori .

Depun actiunea in dublu exemplar pentru a se comunica paratului, chitanta de plata a taxei de timbru in valoare de lei si timbrul judiciar in valoare de lei.


Data depunerii Semnatura,




Domnului Presedinte al Judecatoriei